Măsurile de intimidare au fost de aceea combinate cu eforturi de captaţie, prin înlesniri de ordin material, promovări, formule noi de activitate socială, precum „Asociaţiile Studenţilor”, create chiar în 1956 şi constituite într-o Uniune la nivel naţional prin „conferinţa” organizată în capitală la 8-10 martie 1957. Nu era greu de sesizat în acele asociaţii o nouă diversiune şi un mijloc de a controla mai deplin studenţimea, dar, pe de altă parte, exista speranţa că ele vor putea fi utilizate în interes profesional.
Speranţa aceasta a fost împlinită, măcar în parte, la Iaşi, unde asociaţiile de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Politehnică, Agronomie, ba şi Centrul Universitar, erau conduse de studenţi dintre cei mai buni, care s-au vădit solidari cu tentativa de a elabora un program de resurecţie a valorilor româneşti, atunci când sovietizarea se afla încă în plină ofensivă. În viziunea celor care s-au implicat în forjarea unui asemenea program, asociaţiile puteau deveni un instrument eficace, dat fiind că s-ar fi vehiculat prin ele idei înnoitoare, păstrându-se în acelaşi timp aparenţe de legalitate. Din moment ce tot existau, de ce să nu li se dea un conţinut adecvat?
Este mai ales meritul unui student de la Filologie, Aurelian I. Popescu, de a fi stăruit pe această linie, în pofida greutăţilor şi riscurilor existente. Ales preşedinte al Asociaţiilor de la Universitatea „Al. I. Cuza”, în 1956, el a ştiut să-şi mobilizeze colegii, solida-rizându-i în jurul unui proiect ce se conturase de-a lungul aceluiaşi an, dar care fusese pregătit, în fond, anterior prin discuţii colegiale, de la om la om, cum se spune, uneori şi în mici grupuri neatinse încă de molima suspiciunii sau de „filoxera” delaţiunii. Fără a se fi produs un text programatic, exista un fel de consens, care determina atitudini consonante în problemele de interes comun.
(…) Fapt este că la 12-14 aprilie 1957, Sărbătorirea lui Ştefan cel Mare, cum s-a numit şi cum avea să rămână în memoria contem-poranilor, a avut loc în adevăr, mai întâi la Iaşi, apoi la Putna, conform unui program asupra căruia nu se poate insista acum. Să spunem numai că la 12 aprilie, ora 15, în aula festivă „Mihai Eminescu”, a avut loc deschiderea sesiunii, cu un scurt cuvânt de salut al rectorului Ion Creangă şi un cuvânt inaugural rostit de Aurelian I. Popescu, ca preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor de la Universitate. Mie mi-a revenit cinstea să vorbesc despre Ştefan cel Mare – 500 de ani de la urcarea sa pe tron. Lucrasem intens pentru elaborarea textului, iar la urmă a trebuit să îl revăd cu profesorul D. Berlescu, decanul Facul-tăţii de istorie. A fost o şedinţă de lucru memorabilă pentru mine, singura dată când am simţit ce înseamnă a fi în adevăr competent într-un domeniu. O parte din text a fost publicat în Viaţa Studenţească din aceeaşi lună, revistă iniţiată în decembrie 1956, pentru a oferi tineretului o şansă în plus de a se exprima. Fragmentul tipărit se referea la posteritatea ştefaniană, temă aleasă anume pentru a sugera ideea întregii manifestări. Observam acolo că „de la călugării cei vechi, care în chilii liniştite, uneori nu prea departe de zgomotul luptelor, au însemnat pe scoarţele cărţilor sfinte ori pe pomelnice răsunetul ostenelilor lui (Ştefan), de la întâii noştri cronicari până la cercetările erudite din veacul nostru, s-a scris mult despre acela care a fost mai mult decât un om: a fost o epocă”. Omul şi epoca, în mod evident, contrastau cu un prezent neputincios, care avea nevoie de marile exemple ale istoriei pentru a se redresa. „Vremea noastră, ca şi cea de odinioară – mai spuneam în text – cere luptă, răbdare, chibzuinţă”, însuşiri pe care voievodul sărbătorit le vădise din plin, alături de altele, iar evocarea lor putea constitui o sursă de resurecţie pentru contemporani. Căci „purtăm totdeauna în noi germenii meritelor pe care ştim să le apreciem”, adăugam la urmă, folosindu-mă de cuvintele lui Goethe, ca un argument de prestigiu. Analogia cu „serbarea de la Putna” din 1871, când studenţii români s-au adunat de peste tot din lume (câteva glorii se vor impune dintre ei: Eminescu, Slavici, Xenopol, Porumbescu etc.) spre a rosti un cuvânt de încredere în destinul naţional, cuvânt de care şi acel timp avusese nevoie. Simbolismul situaţiilor n-a putut trece nesesizat de public, după cum nu i-a lăsat indiferenţi nici pe anchetatori. În „concluziile de învinuire”, deja amintite, se insista chiar asupra faptului că s-a urmărit, în confe-rinţa introductivă, „trezirea simţului naţional, în scopul realizării unui reviriment în viaţa socială, politică şi economică”, ansamblul acţiunii fiind menit a-i solidariza pe studenţii din toate centrele pe linia unui program de redresare naţională.
Nu se poate insista aici asupra desfăşurării programului însuşi, care a început la Iaşi (12-13 aprilie) şi a continuat, în ziua următoare, la Putna. Trebuie menţionate totuşi câteva elemente ce ţin de dimensiunea regenerativă a acţiunii. Lucrările s-au desfăşurat pe secţii (una istorică, alta literară), un program artistic şi lecturi de texte selectate prin concurs au avut loc în continuare. S-a şi litografiat atunci o plachetă de versuri, scoasă de Victor Crăciun, asistent la Facultatea de filologie, plachetă pe care personal n-o cunosc, după cum nu ştiu nici ca îngrijitorul ei să fi
organizarea manifestării în ansamblu. Programul, tipărit cu destulă greutate, avea ca motto un text ales din Bălcescu, portretizându-l sintetic pe erou, şi un distih din Fragment epic de Coşbuc, al cărui mesaj consuna cu finalitatea întregii manifestări. „Ne avem şi noi Olimpul şi pe-a veşniciei poartă / Am intrat şi noi; şi-ntrânsul zei fără de moarte-avem!” Cum sunau aceste versuri în primăvara glacială din 1957 e greu de închipuit azi. Cel mai straniu ecou vor fi produs, desigur, în clasa politică şi în aparatul coercitiv, care au şi tras concluziile ce se impuneau din punctul lor de vedere. Pentru organizatorii acţiunii, ele au însemnat ani de recluziune, muncă silnică, umilinţe de tot felul. Programul lor, conturat aici în fugă, n-a avut o soartă mai bună şi nu sunt semne că el ar interesa acum într-o mai mare măsură.
Comunicare prezentată la Simpozionul de la Sighet (2-4 iulie 2000); Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Alexandru Zub la Sighet, editori Ioana Boca şi Andrea Dobeş, Cuvânt introductiv de Romulus Rusan, FAC, 2012.
și publicată și în Al Zub, OPRESIUNE ŞI REZISTENŢĂ SUB REGIMUL COMUNIST. FRAGMENTARIUM ISTORICO-MEMORIAL, editura fundaţiei Academia Civică ,2020
