Hans Bergel la 90 de ani
foto: Hans Bergel la Memorialul Sighet, iulie 2011 (fotograf Constantin Duma)
Ana Blandiana: Omagiu lui Hans Bergel
Pe Hans Bergel l-am cunoscut în trepte. Întâmplarea a făcut ca de-a lungul timpului numele lui, apoi persoana şi, în cele din urmă, opera să-mi apară, în momente diferite şi sub unghiuri diferite, tot mai complet. Succesiv, se vedea doar câte o felie din imaginea care, în cele din urmă, avea să ajungă până la complexitatea ce mă face să scriu azi.
La început a fost chiar mai puţin decât un nume, un grad de rudenie. Aflasem că Erich Bergel – dirijorul filarmonicii din oraşul adolescenţei mele – are un frate scriitor. Doar atât, dar fratele scriitor devenise în ochii mei o calitate în plus a muzicianului despre care nu aveam cum să ştiu că va deveni cândva de faimă internaţională, dar care redefinise pentru mine muzica, scoţînd-o din zodia chinuitoare a orelor de pian si transformând-o în taina stăpânitoare a universului. Bucuria descoperită atunci, la sfârşitul copilăriei, în întunericul sălii de concert, aveam s-o păstrez pentru toată viaţa, legată de recunoştinţa pentru tânărul maestru, dispărut dramatic de pe podiumul dirijoral pentru a intra in tăcerea închisorii. În oraş se şoptea că fusese arestat pentru că interpreta muzică religioasă (Bach, Haendel, Mozart, Haydn) şi că în aproape acelaşi timp fusese arestat şi fratele său, scriitorul. Era în 1959, anul marilor persecuţii împotriva intelectualilor. Tata avea să fie arestat şi el din nou, în curând.
Aceasta este prima mea amintire despre Hans Bergel, clădită, ca o construcţie de nori, mai mult din sentimente şi stări de spirit decât din întâmplări, dar făcând parte din humusul din care am crescut. De întâlnit aveam să-l întâlnesc doar câteva decenii mai târziu, la simpozioanele şi la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet, dar de data aceasta el nu mai era fratele fratelui său, ci unul dintre cei cinci condamnaţi în faimosul proces al Lotului Scriitorilor Germani încheiat printr-o sentinţă care totaliza 95 de ani de detenţie. Desfăşurat aproape în acelaşi timp cu procesul Noica, în care 23 de mari intelectuali fuseseră condamnaţi la 268 ani de închisoare pentru crima de a fi citit şi a fi dat şi altora să citească două cărţi interzise, procesul scriitorilor germani îşi datorează notorietatea faptului că acuzaţii (Andreas Birkner, Wolf A. Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald F. Siegmund) erau acuzaţi de scrierea propriilor lor cărţi trecute de cenzura comunistă şi apărute în România. De altfel, Hans Bergel, condamnat în acest proces, pentru romanul său Prinţul şi bardul la 15 ani muncă silnică, nu se afla atunci pentru prima oară în închisoare. Mai fusese arestat de două ori, o dată pentru trecerea ilegală a frontierei (a fost prins în 1947 la Budapesta, predat grănicerilor români şi condamnat la 14 luni), iar altădată pentru agitaţie publică. Dar între aceste repere, să zicem juridice, viaţa lui Hans Bergel are o diversitate şi o lărgime a diapazonului de-a dreptul renascentistă: el este nu doar un important scriitor, ci şi un sportiv de performanţă (campion naţional la ştafetă, membru al selecţionatei naţionale de schi), după cum funcţionează ca paznic de noapte, muncitor sezonier, zidar, ziarist, violoncelist al Teatrului Muzical din Braşov, sau face legătura între grupurile de partizani din Munţii Sebeşului şi îşi începe cariera de nesupus reuşind să fugă de sub escorta sovietică în momentul când fusese ridicat ca sas în vederea deportării în URSS. Toate aceste caracteristici biografice au făcut din Hans Bergel unul dintre invitaţii de marcă ai Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, iar intervenţiile sale, care pot fi citite în Analele Sighet şi în seria Şcoala Memoriei, sunt contribuţii esenţiale nu numai la istoria represiunii comuniste din România, ci şi la înţelegerea istoriei saşilor pe acest fundal. Dincolo de litera scrisă, nuanţat eseistică, a acestor intervenţii, ceea ce îmi amintesc este neobişnuitul impact pe care vorbitorul – reuşind să menţină un subtil echilibru între rigoare şi patos – îl avea asupra ascultătorilor. De altfel colaborarea lui cu Memorialul a fost mult mai largă decât aceste intervenţii: îi datorăm o mare parte a documentării despre Procesul Scriitorilor Germani, devenit subiectul unui perete de muzeu, ca şi traducerea – şi completarea cu date despre persecuţiile împotriva saşilor – cărţii Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945 – 1989) de Romulus Rusan, adevărat compendiu al studiilor desfăşurate în cadrul Academiei Civice.
Şi totuşi, pe Hans Bergel nu l-am cunoscut decât citindu-i cărţile. Iar asta s-a întâmplat târziu, abia atunci când au început să fie traduse în limba română. Abia când am citit romanele Cînd vin vulturii şi Dans în lanţuri, abia când am citit eseurile din Întoarcerea lui Ulise am avut sentimentul că, în sfârşit, îl descoperisem pe omul pe care îl ştiam de mult, dar care – oricât de extraordinar – era mai puţin decât scriitorul în stare să-l descrie. La această descoperire a contribuit fără îndoială şi excelenţa traducerilor realizate de Profesorul George Guţiu, într-o limbă română de o frumuseţe şi o fluiditate care crează impresia nemijlocirii atât de convingător încât adesea, citindu-l, am uitat că Hans Bergel nu este scriitor român. Pentru că, asemenea oricărui scriitor adevărat, în toate cărţile sale Hans Bergel vorbeşte despre el însuşi, doar că în acest pronume reflexiv, în cazul său, se cuprinde destinul saxonilor deveniţi transilvăneni, Transilvania cu munţii, pădurile şi oierii ei români, homo transilvanus ca reprezentant al Europei de Sud – Est, această parte a Europei cu tragediile şi obsesiile sale, şi chiar lumea întreagă (pe care, devenit liber, după ieşirea din închisoare şi emigrarea în Germania Federală, o străbate, o descoperă, o contemplă şi o analizează, din America de Nord în Africa şi din America de Sud în Noua Zeelandă). Cred că nu exagerez considerându-l pe Hans Bergel cel mai reprezentativ scriitor al Transilvaniei, văzută ca loc de întâlnire şi convieţuire a mai multor etnii, religii, tradiţii, mentalităţi, într-o devălmăşie fertilă, generatoare de vitalitate şi sens. Nimic din ceea ce o formează nu-i e străin autorului Foii de suflet pentru un oraş transilvan, adevărat imn – patetic, dar nu lipsit de severitate, îndrăgostit, dar nu lipsit de ironie – dedicat Braşovului şi Ţării Bârsei.
De altfel, această dragoste de-a dreptul tulburătoare pentru un ţinut apare ca principală temă a neobişnuitelor amintiri din copilărie, intitulate Când vin vulturii, în care scriitorul reuşeşte să recreeze într-o adevărată frescă, profund sugestivă, viaţa şi epoca părinţilor şi bunicilor săi. Munţii, pădurile, fiarele, fâneţele, oamenii cu războaiele, bogăţiile, tragediile şi bucuriile lor sunt evocaţi şi reconstruiţi din nostalgie într-o Transilvanie care aparţine visului şi istoriei în egală măsură. Memorabilele portrete de ciobani, ţărani, magistraţi, călugări români; de intelectuali, negustori, vânători saşi, de crescători de cai secui, de căruţaşi ţigani, o întreagă lume colorată şi multinaţională – dominată de figura de-a dreptul mitică a ciobanului Gordan (personaj-cheie al întregii opere a scriitorului) şi de cea complexă, plină de farmec şi de mister, a bunicului Hardt – trăieşte pe fundalul unei naturi debordante şi plină de taine. Pentru că, văzută prin ochii copilului, natura este adevăratul personaj central al acestei cărţi, scrisă de un scriitor care poate fi asemănat în multe privinţe cu Sadoveanu, un Sadoveanu mai plin de nerv şi mai sensibil la istorie. De altfel, aşa cum natura este personajul principal în unele dintre paginile lui Hans Bergel, istoria este personajul principal al altora. „Dans în lanţuri” este până acum romanul cel mai complex, cel mai subtil, cel mai în cunoştinţă de cauză despre teroarea comunistă din România anilor 50. De la bolgiile Jilavei populate de fiinţe extraordinare, până la cartierele închise ale nomenclaturii, asediate de propria lor spaimă faţă de populaţia pe care o terorizau, totul este recreat cu o minuţie pe care vălul oniric nu o estompează, ci o potenţează simbolic.
Spuneam că am avut sentimentul că l-am cunoscut pe Hans Bergel doar atunci când i-am devenit cititor. Acestei cunoaşteri i s-a mai adăugat în timp o treaptă, emoţionantă pentru mine, când i-am devenit coleg. Pentru că prozatorul şi eseistul pe care îl admiram mi-a făcut surpriza de a-mi traduce zeci şi zeci de poeme, la început fără măcar gândul publicării, din pură empatie literară, apoi devenite volumul „Die Versteigerung der Ideen”, lansat la Târgul de carte de la Leipzig în acest an. Autorul şi traducătorul cărţii, prezenţi la lansarea moderată de Georg Aescht în fostul oraş est-german, aduceau prin colaborarea şi prezenţa lor un omagiu nu numai poeziei, ci şi acelui Est european pe care îl reprezentau şi în care reuşiseră să supravieţuiască artistic.
Faptul că aceste rânduri (scrise în urmă cu 5 ani când Hans Bergel împlinea 85 de ani) reapar cu prilejul aniversării celor 90 de ani ai lui Hans Bergel este o pură întamplare. De altfel, vârsta nu i se potriveşte, cum nu i se potrivesc în general măsurile comune.
Omagiul pe care i-l aduc nu se datoreşte faptului că a trăit atâţia ani, ci performanţei de a fi trăit şi scris tot ce a trăit şi a scris, devenind un adevărat simbol al epocii pe care a reuşit să o străbată şi să o înfrângă.
