Dialog exclusiv La Punkt: Ana BLANDIANA –Cristian Pătrăşconiu
Despre arta de a proteja, despre, de fapt, ceea ce eu consider că aţi făcut şi că faceţi într-un mod admirabil: de ce aţi făcut şi de ce faceţi aşa ceva? De ce poezie, pe de o parte? Şi, pe de altă parte, de ce opera aceasta – extraordinară – de întreţinere şi conservare a memoriei? De ce ocrotiţi în aceste, încă o dată – admirabile, feluri? De ce simţiti nevoia să ocrotiţi şi în acest fel?
Nu m-am gîndit niciodată în aceşti termeni, dar, dacă e să vă răspund de ce anume poezia şi întreţinerea memoriei sunt coordonatele mele existenţiale, o să trebuiască să vă spun istoria legăturii dintre cele două. Fiindcă, pînă la urmă, lucrurile s-au petrecut oarecum de la sine, trecînd dintr-una într-alta.
Pe de o parte, eu am fost un scriitor. Sunt un scriitor. De aici porneşte totul. Am crezut întotdeauna că datoria mea de scriitor este să scriu ceea ce cred. Despre mine şi despre lumea care mă înconjoară. Iar o parte din această lume suporta greu ceea ce aveam eu de spus despre ea, pe când o altă parte se simţea reprezentată, ”protejată” cum spuneţi Dvs, de spusele mele. Nu mă refer în primul rînd la poezie. În cazul meu, din fericire, poezia are un Dumnezeu care o fereşte, care reuşeşte să o scoată de sub o zodie foarte concretă. Poezia mea nu este una politică, angajată. Sigur, au existat excepţii – cele care au provocat marile şi binecunoscutele scandaluri. Dar, în rest, poezia rămâne deasupra lucrurilor curente, se apără singură de contingent.
Dar, revenind la noţiunea de scriitor în general, nu doar cu referire la mine, aceasta are o singură datorie: să scrie ceea ce crede. Nu ceea ce i se spune, nu ceea ce i se cere, nu ceea ce este obligat să facă. Singura datorie pe care o are este faţă de el însuşi: să scrie în acord cu sine. Să nu fie fals. În acest sens legat radical de menirea scriitorului, niciodată nu am acceptat ideea unui „public-ţintă”. Niciodată nu m-am gîndit „pentru cine scriu”. Era, pe vremuri, o întrebare la care nu am ştiut niciodată să răspund – „pentru cine scrieţi?”- pentru că eu nu am făcut niciodată altceva decît să mă exprim. Iar rezultatul acestei exprimări ajungea la un cititor care, el venea spre mine. Înainte de 1989, cu cît cenzura devenea mai gravă, cu atît actul literar propriu-zis se petrecea la mijlocul drumului dintre scriitor si cititor. Sugestia pornită de la mine întîlnea experienţa şi nevoia de sens a celui care mă citea şi care completa, aducea propriile sale sensuri sugestiilor mele. Marele noroc al poeziei şi, în genere, al literaturii este că are ca instrument, şi chiar ca armă, metafora. Metafora – care este o comparaţie cu un termen lipsă. Ei bine, acest termen era completat de cititor.
Aşadar, eu pur şi simplu am scris. M-am scris. Apoi, cea de-a doua datorie a mea era să încerc să public ceea ce scrisesem.. Uneori reuşeam, alteori nu reuşeam. Cînd reuşeam, reuşita se datora de obicei unei anume complicităţi a colegilor care erau aşezaţi pe primele trepte ale cenzurii, să zicem…Deşi formula aceasta este, poate, o exagerare, o aproximare în orice caz. Nu am ştiut niciodată, în cele două-trei decenii de scris în comunism, cîte trepte are cenzura. Întotdeauna partea de sus a scării se pierdea într-o umbră despre care ştiam că există, dar pe care nu o cunoşteam cu exactitate. În orice caz, pe primele trepte, erau redactorii de editură, a căror obligaţie ar fi trebuit să fie şi aceea de a cenzura. Ei bine, de foarte multe ori, era o obligaţie pe care o ocoleau. Am povestit odată în străinătate despre această complicitate între scriitori şi redactorii de carte. Şi cineva din public m-a întrebat: de ce spuneţi „complicitate” şi nu „solidaritate”? Iniţial am rămas blocată : într-adevăr, de ce ? Dar, pînă la urmă, cred că am formulat corect – acesta era termenul potrivit, „complicitate”. Fiindcă, dacă ieşea scandal, rămîneai singur. Era, desigur, solidaritate, dar era secretă; în clipa în care ieşea rău, solidaritatea dispărea.
Aşadar, scriam şi încercam să public. Iar uneori în urma publicării apăreau denunţuri şi izbucneau scandaluri care se terminau prin interdicţii de semnătură. La un moment dat, devenisem în mai mare măsură decît autorul textelor mele, autorul tăcerilor mele. Pentru că, fiind interzisă…
Aţi avut trei perioade de interdicţie înainte de 1989…
Exact. Şi astfel mi s-a creat şi un fel de aură – negativă pentru o parte, dar pozitivă pentru altă parte (în care intrau majoritatea cititorilor). Aşa încît, în 22 decembrie 1989, am fost anunţată, imediat după doamna Doina Cornea, ca făcînd parte din structura aceea „revoluţionară”, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, din care am demisionat după doar patru şedinţe. Nu am mai apucat să ajung în CPUN. Şi astfel m-am regăsit după nici o lună exact în poziţia de dinainte.
Cum aţi prinde, în ce formulă aţi descrie ceea ce vi s-a întîmplat imediat în 1990. Înainte, eraţi „scriitor interzis”. Apoi, în 1990, eraţi „scriitor…”?
Mi-e greu să spun. Dar, pînă la urmă, am fost tratată ca un „inamic public”. Când am ajuns să vorbesc în balconul Pieţii Universităţii, totul s-a agravat. Însă, cu ura şi violenţa m-am confruntat imediat după demisia din CFSN. Nu doar că mi se aruncau cărţile rupte şi murdărite în curte, mi se scriau scrisori cu injurii şi ameninţări, eram oprită şi insultată pe stradă. Aceasta păreau, prin comparaţie cu altele, gesturi „moderate”. Era o ură bine organizată.
Ruxandra Cesereanu, într-o carte – „Mentalul violent al românilor” -, avea un capitol care se numea „Românii contra Anei Blandiana” în care a folosit o parte dintre aceste scrisori pe care eu nu le cunoşteam, pentru că soţul meu mi le-a ascuns multă vreme. Ştiam că ele există, dar nu le văzusem – erau atît de groaznice încît le-a ascuns de mine. Ştiu doar că, atunci cînd s-a oprit acest flux de scrisori de o violenţă extremă, le-a cîntărit: aveau aproape două kilograme. Ştiu asta pentru că a făcut cineva o lucrare de doctorat despre metodele de răspîndire a calomniilor şi soţul meu i-a dat, cu împrumut, această corespondenţă întunecată. Nu a mai avut timp să le numere, aşa că le-a cîntărit – aproape două kg, de injurii, insulte, calomnii, amenințări.
Eu am citit fragmente din aceste scrisori de ameninţare doar în citările din textul Ruxandrei Cesereanu. Sînt, într-adevăr, incredibile. Dacă privim la ceea ce a fost atunci, în zorii democraţiei noastre originale, la demenţa urii induse care sfâşia societatea, situaţia de azi ne apare aproape idilică.
De ce era atunci aşa? Cum vă explicaţi această investiţie în ură, atît de masivă, atît de puternică?
Simţeau, cred, pericolul care, de fapt, a şi venit, într-o formă mai puţin radicală. Teoretic, pericolul mare a fost Proclamaţia de la Timişoara, cu celebrul său punct 8. Propunerea unei decomunizări, tranşantă, nu numai radicală. Un text despre cum se poate trece de la o societate totalitară la un stat de drept; ce trebuie făcut în acest sens, cel puţin în prima fază! Era un pericol foarte mare pentru cei care, încă din prima clipă aveau puterea : aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei ar fi însemnat eliminarea lor din viaţa publică. Or, ei făcuseră „sacrificii” mari pentru dobîndirea acelei puteri – dacă ne referim doar la inventarea „teroriştilor” şi la chemarea minerilor în Piaţa Universităţii. Sfâşierea în două a societăţii româneşti pentru cel puţin un deceniu fost preţul pe care au fost dispuşi să îl plătească pentru păstrarea puterii.
De fapt, eu cred că societatea noastră s-a rupt mai devreme, chiar din prima clipă a libertăţii. La Revoluţie, toţi strigam „Jos Ceauşescu!”. În scurt timp, unii au continuat să strige „Jos, Ceauşescu!” şi alţii au început să spună „Jos Comunismul!”. Aici s-a produs ruptura, de fapt. Odată cu Piaţa Universităţii, problema nu mai era să elimini un dictator; problema şi provocarea erau să schimbi o societate.
Să revin din nou la întrebarea dumneavoastră: pentru mine, a urmat Piaţa Universităţii, reprimarea de acolo. A urmat „Marşul în alb” prin care se protesta în favoarea celor care erau închişi – la o lună după mineriadă, cînd încă erau arestaţi sute de oameni care se opuseseră regimului Iliescu.
Atunci, la acel „Marş în alb”, a avut loc declicul. Eram câțiva oameni – Băcanu, Gabriel Andreescu, Ticu-Dumitrescu, noi doi. După mineriadă, era o depresie cruntă în societatea românească; acum ştiu cifrele – în acea perioadă, într-o lună după mineriade, 600.000 de oameni au cerut plecarea definitivă din România. Asta, în condiţiile în care graniţele erau deschise. Am fost în SUA în această primăvară şi am avut şi întîlniri cu români; 95% dintre cei cu care am vorbit erau dintre aceia care au plecat atunci, la acea teribilă „hemoragie” de după mineriadă. Cînd îi întrebam de cînd sînt în State, răspunsul tip era: „imediat după mineriadă”.
Eram atunci în redacţia României libere – şi am decis să facem ceva, să nu lăsăm lucrurile aşa cum, greşit, păreau că se aşezaseră. A fost ca un test, nu aveam aşteptări prea mari. Am vorbit cu Liga studenţilor şi am publicat un text, cred că soţul meu l-a scris, pe prima pagină a ziarului, care era singura noastră armă de luptă mediatică. Era 13 iulie, la o lună după ravagiile minerilor lăudaţi de Ion Iliescu. Invitam bucureștenii să vină îmbrăcaţi în alb, cu o floare în mînă, semn al non-violeţei, la un protest paşnic în sprijinul celor arestaţi la mineriadă. Credeam că vor veni cîţiva zeci, poate sute de oameni. Au fost sute de mii. 300.000 de oameni. Este cifra dată de poliţie. A fost ceva incredibil. De frumos, de încurajator.
Şi atunci ne-am zis: dacă mai există speranţă, trebuie să existe cineva care să o organizeze.
Să punctăm această idee, pentru că este preţioasă: speranţa organizată!
Exact. Trebuie să organizezi speranţa, trebuie să organizezi entuziasmul. Iar organizarea s-a produs pînă în noiembrie, în acelaşi an. În 7 noiembrie România Liberă a anunţat că „a luat fiinţă Alianţa Civică” şi, în 15 noiembrie, în oraşele principale din România am hotărît să aibă loc mitinguri de sprijin a noii organizaţii. Aşa s-a născut Alianţa Civică. Horia Bernea ne făcuse cunoştiinţă cu un văr de-al său (Arh. Remus Mistreanu) care stătea într-o casă de pe vremuri, o casă cu un hol foarte mare pe care ni l-a pus la dispoziţie. Era undeva între Grădina Icoanei şi Piaţa Lahovari, strada Eremia Grigorescu nr. 3. N-o să uit niciodată cozile de mii de oameni care așteptau în strada Eremia Grigorescu nr. 3 să se înscrie în noua organizație. Unul dintre foarte puţinele lucruri care l-am rugat pe Emil Constantinescu a fost să pună o placă pe această casă în care, la propriu, s-a născut Alianţa Civică. Şi Remus Mistreanu, vărul lui Bernea, numai asta şi-a dorit: să fie acolo o placă. Nu s-a pus.
După imensul miting organizat simultan în toate marile orașe ale țării la 3 ani de la revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie (La București s-a dat cifra de o jumătate de milion de oameni), a urmat alerta, spaima puterii în fața unui asemenea impact public, articolul din „Adevărul” semnat „un grup de patrioţi”, în care eram acuzați că pregătim o lovitură de stat.
S-a creat Convenţia Democrată, la propunerea Alianţei și a Forumului Antitotalitar condus de Dna Doina Cornea și Adrian Marino la Cluj. De la ei, de altfel, a pornit ideea Convenţiei Democrate pe care Alianța a susținut-o și a impus-o. Originalitatea construcției politice consta în faptul că strângea la un loc partidele istorice cu organizațiile civice.
Era clar că doar unind toate forţele democratice, vom reuşi să facem faţă colosului condus de Ion Iliescu. Un mastodont care câștigase alegerile cu, 65% iar conducătorul lui cu 85%. Părea invincibil, dar Alianţa avea atunci, la doar câteva luni de la înființare, mult peste 100.000 de membri. Apoi s-a născut ideea unui partid al Alianţei Civice, o idee care nu mi-a aparținut, dar pe care am acceptat-o cu gândul de a prelungi forţa politică a partidelor istorice, din Convenție cu o formaţiune nouă, de tineri politicieni. Și de a muta credibilitatea și succesul public al Alianței pe planul electoral.
Din păcate, partidul creat a luat doar numele nu și ideile Alianței și s-a întors şi împotriva Alianţei Civice şi împotriva Convenţiei pe care a părăsit-o când și-a dat seama că nu poate să o manipuleze.
În jurul acestei acestei dezbinăriri, care călca în picioare faimoasa deviză „Nu putem reuși decât împreună”, a fost orchestrată mediatic o ură de care, paradoxal, mi-am amintit nu demult când, la aniversarea unui sfert de secol de la crearea Alianței, un post de știri vorbind despre anul 0, 1990, i-a prezentat istoria pe dos, într-o manipulare demnă de anul 1990.
De fapt, Alianța Civică a primit două mari lovituri. Aş insista puţin asupra lor, fiindcă este o mică lecţie de istorie. Prima: crearea partidului, PAC, în felul în care s-a creat el atunci. A doua: câștigarea alegerilor din 1996 la care Alianța Civică are o contribuție însemnată. Paradoxul acestor lovituri a fost că deși aveau aparent aspectul unor victorii, au fost în cele din urmă înfrângeri dureroase și chiar inevitabile. Și în acest sens, ele vor trebui studiate de următoarele generații ale societății civile din Piața Universității. Concluzia primei lovituri este că societatea civilă trebuie să-și păstreze privirea severă asupra clasei politice, oricâte partide s-ar crea din ea. Ce a de a doua lovitură este mai complicat de analizat…
Unul dintre cele mai importante texte pe care consider eu că le-am scris – texte nu de scriitor, ci de observator al societății – a fost cel publicat în decembrie, în 1996, deci, imediat după victoria CDR şi a lui Emil Constantinescu. Un text publicat în „România liberă” cu titlul „Principalul handicap al noii puteri”. Ideea principală era că puterii ieșite din alegerile abia încheiate îi va fi îngrozitor de greu pentru că nu fost a votată politic, ci s-a votat ca între Bine şi Rău. S-a votat aproape religios. Acestor oameni, aduşi la putere în acest fel, adică pe o platformă metafizică aproape, nu li se va ierta nimic, spuneam, și li se va cere totul.
Drama aceasta a fost mărită, după părerea mea, şi de faptul că unii dintre cei ajunşi la putere în 1996, au început chiar să creadă că sînt aşa cum se aştepta, maximal-religios-salvaţionist, de la ei să fie?
În orice caz, vorba lui Coşbuc, „nu s-au priceput”. În timp ce adversarii lor aveau exerciţiul puterii – aproape la modul genetic am putea spune – oamenii CDR-ului, au fost cel mult şefi de catedre universitare. Iar cei în vârstă, uitaseră în lungii ani de închisoare exercițiul puterii.
Mai e ceva: din perspectiva mea de acum, alegerile de atunci s-au cîştigat, în mare măsură, graţie morţii lui Corneliu Coposu. A fost ceva ca un cutremur moral. Era miraculos, grozav că s-au cîştigat alegerile, dar, din păcate, domnul Coposu nu mai era acolo să administreze victoria. Dacă ar fi trăit, avea un asemenea prestigiu încât lucrurile ar fi fost ținute sub control, lăcomiile, ambițiile, invidiile, prostia chiar, echilibrate. Emil Constantinescu, de exemplu, i-ar fi rămas alături sprijinit de o rigoare căreia doar ambiția nu i-a mai putut ține locul. Iar Alianța Civică nu și-a mai putut oferi necondiționat sprijinul. S-a creat un vid de autoritate, în lipsa căreia victoria în alegeri nu mai folosea la nimic.
Dar ca să mă întorc la prima dvs. întrebare, am ajuns la lupta civică pentru că voiam să-mi împrumut aura de scriitor – interzis, eforturilor de transformare a țării, dar am continuat această luptă, cu gândul mereu că este ceva provizoriu. Cu gîndul că, într-o zi, o să mă întorc la scris. Şi abia după alegerile din 1996, cînd mi-am dat seama că, indiferent cît de bine intenţionaţi, de pricepuţi sau de nepricepuţi sînt colegii mei de luptă, lucrurile nu se vor schimba esenţial, am înţeles că, pentru ca lucrurile să se schimbe, trebuie început mult-mult mai din adînc.
Adică, de unde?
Adică, de la a înţelege ce am trăit înainte și a descoperi care sunt rezidurile acelui trecut în societatea de azi. Reziduriile vii, care lucrează, ne erodează și ne împiedică să înaintăm. Aşa s-a născut ideea de a crea un Memorial pentru a înţelege ceea ce am trăiat înainte de 1989. De fapt, e chiar mai mult decît faptul de a înţelege. Înţelegerea era abia a doua treaptă. Prima era aceea de a afla ce am trăit.
Nici părinţii noştri, nici noi, cei care am trăit într-o oarecare măsură în comunism, nu ştiam ce trăisem. O să vă dau un singur exemplu: în studiile noastre de acum, la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, pe care îl conduce Romulus Rusan, în cadrul Memorialului s-a făcut o expoziţie care s-a numit „Comunismul şi ţăranii”. S-a lucrat la ea mai bine de doi ani. În general, la noi, fiecare sală de la Sighet, şi expoziţiile care au fost itinerate naţional, şi internaţional sînt rodul cercetărilor noastre. Simt nevoia să fac o paranteză: înainte de 1989, dacă un tînăr era cinstit şi mergea la istorie pentru că îi plăcea istoria, avea grijă să se specializeze în istorie antică, în istorie medievală pentru că, dacă alegea istoria contemporană, alegea de fapt Institutul de Istorie a Partidului. În afara poveștii Partidului nu exista altceva. Deci, în 1989, am avut specialişti serioşi în istorie veche, antică, medievală, şi o penurie totală de istorici specializaţi în istoria contemporană. Acum nu mai este acelaşi lucru, dar atunci s-a început, practic, de la zero. Când am început noi Memorialul,în urmă cu 23 de ani, era aproape un teren virgin. Lucrându-se la expoziţia „Comunismul şi ţăranii”, s-au descoperit mai mult de 120 de răscoale ţărăneşti împotriva colectivizării. Răscoale care, s-au terminat prin represiuni crâncene. Bunăoară într-un sat din judeţul Arad, trupele de securitate au înconjurat satul şi s-a tras la întîmplare. Iar morţii au fost lăsaţi pe stradă ca exemple, ca să înspăimînte. Iar noi ne spuneam unii altora cu tristețe şi umilinţă vorbind să zicem despre revoluţia maghiară sau despre Solidaritatea poloneză – mămăliga nu explodează! Ei bine, ea explodase – şi încă de foarte multe ori. Dar noi nu ştiusem, noi nu ştiam.
Una dintre marile probleme ale postcomunismului nostru a fost că nu existase, ca în cazul Poloniei, solidarizarea între muncitori şi intelectuali. Dar ea nu avea cum să se producă. Aflam, dacă aflam, de laEuropa Liberă, post-factum, în 1977 despre Valea Jiului, în 1987 despre Brașov.
Aşadar, v-aţi dus, după 1989, mult în faţă – în politică – şi apoi aţi revenit, aţi făcut unul-doi paşi în spate. Legat de chestiunea aceasta, esenţială, a implicării politice: pînă unde credeţi că un intelectual trebuie să se ducă spre politică? Pînă unde e decent să se implice şi, în oglindă, de unde încolo e indecentă implicarea sa?
Nu am un singur răspuns, aşa încît, vă rog să îmi permiteţi să vă dau două răspunsuri la această întrebare. În ceea ce mă priveşte, punctul-terminus este înainte de a ocupa vreo funcţie. Sau, la fel de personal, înainte de a intra în vreun partid, oricare ar fi acesta. Nu am fost niciodată în stare să accept ideea de înregimentare, ideea că şeful partidului ar putea să gîndească pentru mine. Nu sunt în stare să accept ideea: că o conducere de partid trebuie să gîndească în locul meu. Pot să fiu în stare să îmi asum lupta pentru o idee şi să mă sacrific pentru ea, dar nu pot să îmi asum administrarea ideii respective şi profitul de pe urma ei. Nu susţin că poziţia mea este neaparat corectă, dar este poziţia mea.
Cel de-a doilea răspuns este că ideal ar fi ca partidele să fie formate nu numai de nişte nimeni-în-lume, ci din nişte oameni cu adevărat responsabili şi, dacă se poate, în stare să gîndească pentru binele public. Deci din nişte intelectuali. Cu I mare. Ceea ce, de regulă, nu e cazul la noi, și, dacă privim cu atenție în jur, nici în alte părți.
Vorbim mult, în dialogul nostru, fie explicit, fie printre rînduri despre un fel de artă de a proteja. Eu asta cred că, în multe feluri, aţi făcut şi faceţi dumneavoastră. Se poate învăţa această artă de a proteja, de a ocroti – fie în sens estetic, fie în sens civic-politic?
Primul răspuns care îmi vine în minte şi care este cel mai adevărat este că eu nu am hotărît niciodată. Pentru că, în poezie în general este clar că Dumnezeu hotărăşte. Şi, chiar dacă scriu proză, pentru mine noţiunea de scris ţine de ceva de deasupra lucrurilor. Nu am făcut parte dintre copiii care sunt întrebaţi – ce te faci atunci cînd vei fi mare? Pentru că toată lumea ştia că eu „o să mă fac” scriitoare. Acesta credeau că va fi destinul meu fără să aibă încă nici un argument şi, în mod evident, nici mie nu mi-a trecut prin minte că aş putea să fiu altceva.
În ce fel acest tip de predestinare s-a transformat într-o responsabilitate și apoi într-o dăruire este o altă poveste care poate fi citită și ca o „artă de a proteja”, cum spuneți. În orice caz această artă nu a ţinut de meșteșugul meu, ci de nevoia celorlalţi de a fi protejați.
În materie de viaţă publică, aş putea zice, din nou, că nu am avut încotro şi că nu eu am hotărît, de fapt, ceea ce trebuie să fac. În sensul aceasta, despre care am mai vorbit mai înainte: eu nu mi-am făcut decât datoria de scriitor. Aceea de a spune ceea ce cred, de a mă exprima cât mai complet și cât mai exact. Abia apoi am fost transformată, mai ales prin persecuţii şi prin interdicţii, într-un personaj public. Iar acest personaj public, aproape simbolic, nu s-a putut sustrage de la ceea ce era, după 1989, de datoria lui să facă. Când totul se dărâma și se reconstruia strâmb, când de libertate răul profita mai mult decât binele (cum avea să spună Lech Walessa), nu mă puteam întoarce, pur şi simplu, la scris – chiar dacă aceasta era ceea ce îmi doream cel mai mult. Aici a intervenit într-adevăr, ca un sacrificiu, nevoia de a proteja.
Ca personaj public, m-am smuls din literatură şi am păşit în afara ei. Dar amestecul cu literatura a rămas continuu şi continuu dramatic. De la literatură pleacă viaţa mea, în multe feluri.
Şi către ea se întoarce, către literatură se întoarce viaţa dumneavoastră?
Sigur. N-am mândrie mai mare decât aceea că am reușit, că am avut puterea să mă întorc după acel hiatus, ca o sinucidere provizorie, la literatură, la mine însămi. O întoarcere dinspre ceilalți spre mine.
Revin la ideea mea, ideea de care mă agăţ încăpăţînat: eu cred că sînteţi o mare protectoare a binelui. Cel care protejează, aşa cum şi dumneavoastră o faceţi – în direcţie estetică sau în direcţie civic-politică – are, la rîndul său nevoie, să fie ocrotit, să fie protejat? Întrebarea ascunsă e aceasta, de fapt: de unde îşi extrage seva, energia, determinarea de a face o asemenea operă – fragilă, necesară, dificilă?
Eu sînt protejată. Poate să sune oarecum exagerat, deşi uneori exagerările sînt cele care spun mai bine adevărul: niciodată nu m-am simţit singură. Mereu m-am simţit protejată – în diverse feluri. Sînt fiică de preot…
Tatăl, aşadar…
Da, și tata. Tata a fost şi este pentru mine şi model, şi „motor”; în multe feluri, m-a protejat şi mă protejează. După cum m-a protejat și mă protejează soțul meu. Dar mă refeream la ceva mai mult și mai greu de explicat. Din copilărie încă am sentimentul că nu sînt singură, că e în permanență cineva lîngă mine. Am scris odată, cu puţin umor – că e cineva lîngă mine care stă, se uită la mine şi, din cînd în cînd zice: fata asta nu se descurcă singură, trebuie să intervin. Şi intervine de fiecare dată.
Dar satul de la care v-aţi luat numele? El vă protejează? Ce simţiţi cînd mergeţi acolo, în Blandiana, în Alba?
E o splendoare. Am fost chiar de curînd. Mă simt extraordinar acolo, mă simt extraordinar de legată de acel loc, mai ales de când Mama a fost înmormîntată acolo. Mă leagă – și sunt fericită că în sfârșit mă leagă, pentru că eu sunt un copil născut la oraş – ceva foarte puternic de acel sat. E ca şi cum eu însămi am reușit să mă întorc într-un mod profund, acolo, în adevăratul trecut, cel imemorial.
E un sat minunat. E ca în tablourile lui Nicolae Grigorescu. În loc de stradă principală, este un pîrîu şi, între case, sînt podeţe. Ca în poveşti. Este un sat de unde, înainte de Primul Război Mondial, s-au dus mulţi în America. S-au strîns un grup de bărbaţi, au plecat în America hotărîţi să facă bani şi s-au întors după cîţiva ani ca să-și ridice case și gospodării. Iar deasupra satului este un castru roman al cărui nume este Blandiana. Soţul meu este din Alba Iulia, oraş care a fost, nu-i aşa, capitala Daciei. Ţin minte ce mîndră am fost (eram de puţin timp căsătoriţi) cînd a apărut o carte despre Dacia cu planşe și cu hărţi – şi care avea ca supracopertă o hartă romană pe care Apullum era scris cu litere mici, în vreme ce Blandiana era scris cu litere mult mai mari, dovadă că acel castru era dinaintea capitalei, mai vechi.
Blandiana vine de la acel sat şi de la acel castru. Şi Ana?
Ana este rimă la Blandiana. Eram elevă, se înființase la Cluj revista „Tribuna”, eu am trimis un grupaj pe care l-am semnat aşa, sonor. Mi-au apărut două dintre poeziile trimise, după care a venit de la redacţie să mă cunoască un redactor, un om foarte cumsecade, fost secretar al lui Cezar Petrescu, domnul Ion Maniţiu. Venise la Oradea să scrie o cronică de teatru şi a primit sarcină să dea şi de mine, să afle ce e cu feţiţa asta. Între timp, a aflat – tata era atunci închis. Şi mi-a spus: ăsta e norocul tău, că ai trimis cu acest pseudonim; cu numele tău nu ar fi apărut acele poeme, aşa să rămîi. Din păcate, lucrurile au degenerat foarte repede – s-a trimis de la Oradea o adresă către toate publicaţiile din ţară (adresă pe care eu am citit-o într-o culegere de documente ieşene apărută în 1990) în care se spunea „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica preotului Gheorghe Coman, condamnat ca duşman al poporului” şi că, prin urmare, nu trebuie să fiu publicată. Au urmat patru ani – prima mea interdicţie din cele trei cîte au fost cu totul pînă în decembrie 1989 – prima şi cea mai grea, pentru că eram aproape o copilă, eram nesigură, nu aveam încredere în mine, crezusem că mi s-a dat un destin și deodată destinul dispăruse. Ocrotitorii celui care încearcă să ocrotească: tata, devenit simbol prin absență, mama, Dumnezeu, cărţile şi soţul meu – au însemnat şi înseamnă, fiecare şi împreună, punctele de sprijin în univers.
Întreb oarecum provocator acum. Poate că nu voi folosi termenii cei mai adecvaţi, dar formulez tocmai pentru a provoca răspunsul cel mai adecvat cu putiinţă: ce este pentru dumneavoastră cel mai important – să protejaţi memoria comunismului sau să protejaţi frumosul şi poezia?
Vă spuneam că cea mai mare mîndrie a mea este că am reuşit să mă întorc, complet, la literatură. Acum, din nou pentru mine, literatura este centrul vieții. Nu era deloc sigur că voi reuşi să mă întorc. Şi, dacă ar trebui să răspund la întrebarea – ce dovadă că eşti un om puternic poţi să ne dai?-, atunci aceasta ar fi răspunsul: faptul că am reuşit să mă reîntorc la literatură! În cei 10 ani de viață publică, am scris foarte puţin, am publicat două cărţi (dar asta doar pentru că scrierea versurilor nu depinde de mine), două cărți („Soarele de apoi” și „Refluxul sensurilor”) pe care le citesc și acum cu un fel de mirare, ca și cum nu aș fi sigură că eu le-am scris. Legătura mea nici cu literatura nici cu cititorii nu mai era una necondiționată. Nu mai eram percepută ca autorul cărţilor mele, ci mai degrabă ca autorul mitingurilor politice, și a declarațiilor de pe manșeta ziarelor.
Pe de altă parte, norocul meu a fost că a existat un fel de contratimp. Înainte de Revoluţie, am fost relativ puţin tradusă – şi asta doar cu prilejul interdicţiilor şi a scandalurilor politice care izbucniseră pe marginea textelor mele. Ei bine, după 1989, s-a început o traducere masivă a cărților mele de proză și de versuri şi, deodată, am început o nouă viaţă literară în străinătate. Paralelă şi oarecum ilicită. Pentru că întotdeauna am avut şi am sentimentul acesta că succesul meu în străinătate se produce oarecum în ilegalitate, pentru că e aproape necunoscut în țară.
Vorbeaţi de 10 ani – de legătură, cum să îi zic, „raţionalizată” cu literatură. Aţi rătăcit în aceşti ani? Trebuia să rătăciţi? Cum împachetaţi acest „ocol”?
Cred că răspunsul este aceasta: nu puteam să nu rătăcesc. Adică, atmosfera era de aşa natură încît eu nu puteam să spun – „îmi pare rău, dar eu nu pot să lupt, eu trebuie să scriu versuri”; Nu, nu puteam să refuz acel tip de angajament public. Public în primul rînd, civic și devenit politic, abia în al doilea rînd, pe cale de consecință.
Dar atunci, inclusiv eu ţin bine minte asta, erau mulţi alţi intelectuali care invitau la „apolitism”…
Acel apolitism era o formă specială de sprijinire a puterii. Era o savantă manipulare. Tot aşa cum Grupul de Dialog Social – care a devenit în scurt timp cu totul altceva, scăpînd repede de controlul celor care l-au programat – a fost înfiinţat de Silviu Brucan cu un statut în care una dintre condiţii era, ca membrii lui, să nu fie înscrişi în vreun partid. În felul acesta, au aranjat sau încercau să aranjeze ca să nu intre intelectualii în partidele istorice. Într-un fel, putem spune că nimic nu a fost nevinovat. Iar acest apolitism, tocmai fiindcă crescuse valul radical de după Proclamaţia de la Timişoara, a fost o armă, o tehnică de apărare a trecutului vinovat, insinuând ideea că adevărata cultură este desprinsă de contingent.
Acum, privind de la un sfert de secol distanţă, putea fi atunci altfel, semnificativ altfel? Sigur că, în sensul istoriei lumilor posibile, se putea. Însă, în termeni realişti: aveam capitalul uman încît să provoace un alt curs, mai bun, mai decent al istorie noastre recente, atunci, la începutul anilor 90?
Vorbind în principiu, era posibil orice. Proclamația de la Timișoara, cu punctul ei 8 conținând lustrația (11 martie 1990) a fost primul text din fostele țări comuniste în care erau gândite condițiile transformării unei dictaturi într-un stat de drept. Cehii, la un an de la Proclamaţia de la Timişoara, au făcut o lege în acel spirit; noi am făcut un vers într-un cîntec. Atît! Un vers într-un cîntec în Piața Universității care a fost spulberată de mineri! Dacă Proclamaţia de la Timişoara devenea lege, totul era altfel. Dar nu avea cum să devină, pentru că toate butoanele puterii le aparţineau lui Iliescu şi oamenilor lui.
La ce fel de literatură v-aţi întors? Sau poate că nici nu scrieti, poate că doar citiţi, acum – ca v-aţi reîntors în coconul acesta care vă face bine…
Nu. Nu – ar fi prea frumos. Niciodată nu am avut suficientă imaginaţie să spun că există o fericire mai mare decît să citeşti. Pentru mine, a citi cărţi este maxima fericire pe care poate să o întîlnească un om. Cînd eram mică, eram mereu certată pentru că stăteam prea mult în casă să citesc. Mama a ajuns pînă într-acolo încît a complotat cu un doctor –cînd am fost odată bolnavă și doctorul, înţeles cu mama, mi-a spus că mă îmbolnăvisem din cauză că citeam prea mult.
Acum cititul este concurentul scrisului. Un concurent mai fericit. Dacă există ceva ce nu am refuzat niciodată a fost să merg în şcoliși nu doar să citesc elevilor din paginile mele, ci și să încerc să îi conving de acest adevăr al meu, că nu există fericire mai mare pe lume decît să citeşti. Sunt convinsă că dacă tinerii ar fi convinși de asta și ar citi mai mult, totul ar fi altfel, totul ar fi mai bine, lumea ar fi mai bună.
Eu, am fost dependentă de citit aşa cum alţii sînt dependenţi de droguri. E minunat, minunat să citeşti! Şi – o plăcere de dată relativ recentă – să reciteşti. În vara aceasta am recitit, după multă vreme, „Demonii” de Dostoievski. A fost o experienţă de lectură fabuloasă.
La ce fel de literatură am revenit? La a mea, la ce scriu eu, la ce simt nevoia să exprim dintotdeauna. Scrisul meu înseamnă, pe de o parte, poezia care se scrie…
Mereu aţi avut acest sentiment – că ea „se scrie”?
Da. Întotdeauna.
De ce?
Pentru că niciodată nu am avut sentimentul că depindea de mine. Dar n-aș vrea să luați mărturisirea mea ca pe o bizarerie. Nu vă spun, ceva straniu. Toţi poeţii din lume fac mărturii asemănătoare.
Da. De asta şi insist cu întrebarea…
E ca şi cum ai fi un filtru prin care trece un curent cu origine necunoscută. Sigur că, după aceea, poţi să lucrezi. Şi trebuie să lucrezi şi să prelucrezi. Dar cînd îmi vine în minte un vers sau o strofă sau o imagine care nu are nici o legătură cu nimic din ce e în jur nu pot să nu recunosc cu modestie o intervenție superioară. Stau, de pildă, într-o şedinţă în care ne gîndim cum sărbătorim 25 de ani de la înfiinţarea Alianţei Civice…
Şi vedeţi o aripă, pe undeva, o aripă de înger…
Cam aşa ceva. Și chiar dacă glumim, nu putem să nu recunoaștem că este ceva miraculos. Ceva real şi magic, în acelaşi timp. În poezia mea, nu eu sunt personajul principal, determinant. Scriu şi proză, desigur. Chiar acum lucrez la o carte de proză. Sunt un scriitor profesionist. Iar a fi scriitor profesionist însemnă a sta pe scaun şi a scrie ore și ore. A scrie proză sau eseu. Să stai, să scrii pînă te doare spatele, să revii a doua zi în acelaşi loc, să reciteşti ce ai scris cu o zi înainte şi să continui să scrii mai departe! Vreau să mă reîntorc în întregime la asta. Aproape că sînt, de fapt, aici. Şi mă simt bine. Dar asta nu înseamnă că nu cred că a fi poet este superlativul faptului de a fi scriitor.
Deci v-aţi întors acasă, nu?
Am fost întotdeauna acasă, dar casa era prea plină de oameni, de întâmplări, de agitații, de evenimente. Lumea, epoca intra pe uși și pe ferestre. Acum, dacă ar depinde de mine, aș închide ușa de tot.
