Casele şi oamenii dau, în multe feluri, esenţa unei aşezări, a unui oraş. Cînd casele oamenilor sînt demolate în numele unei teribile cruzimi care se hrăneşte dintr-un ideal politic hidos şi odios, atunci oamenii sînt umiliţi, iar esenţa unei localităţi / a unui oraş este strivită. În cazul cărţii despre care va fi vorba în acest text: de buldozerele şi de „cizma” comunistă.
Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti este volumul cu numărul 31 care apare în colecţia de „Istorie orală” tutelată de Fundaţia Academia Civică şi, în mod punctual, de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Editorul acestei cărţi este Georgeta Pop.
Descriind ceea ce este în această carte, doamna Pop menţionează că, „această carte face parte dintr-un proiect care îşi propune să valorifice mărturiile aflate în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, este deci oglinda unei piese din mozaicul care a fost societatea românească în perioada comunistă”. Punctual, a propos de metoda care a ghidat acest demers, în cuvintele doamnei Georgeta Pop: „din seria de înregistrări avînd ca temă demolarea unei părţi din vechiul Bucureşti, cu urmările sale nefaste asupra locuitorilor şi asupra înfăţişării oraşului, relatări în care apare ca un laitmotiv suferinţa, am ales pe cele care au surprins atmosfera din timpul demolărilor şi iureşul sentimentelor celor care au trăit drama demolărilor brutale şi transformarea abruptă a peisajului urban. De asemenea, şi acesta a fost un criteriu de bază, am ales înregistrările din care, dincolo de durere sau uimirea că e posibilă o asemenea barbarie, transpare sentimentul de dragoste pentru acest oraş, regretul că se pierde oraşul din amintirile fiecăruia, că o parte din fiinţă dispare într-un dezastru”.
Cartea aceasta este dedicată, aşadar, Bucureştiului. Ceea ce nu înseamnă că este vorba doar despre un singur oraş. Aşa cum rezultă, chiar de la primul dialog inclus în carte (cu totul sînt 19, plus transcrierea unei mese rotunde tematice despre dărîmarea Spitalului Brâncovenesc), avem de-a face, în fapt, cu mai multe oraşe. Pe de o parte, avem în carte schiţa oraşului care ar fi putut să fie – parţial ea decurge din mărturiile nostalgice care sînt transcrise aici; parţial, acest profil al unui Bucureşti pe care am fi putut să îl avem dacă nu venea nenorocirea comunistă stă, ca o latenţă pe care lectura cărţii o poate activa, şi în mintea şi imaginaţia cititorului acestei cărţi. Eu însumi, trebuie să mărturisesc, m-am surprins, trecînd paginile, că îmi spun de mai multe ori: ar fi putut să fie altfel; ar fi putut să fie mai firesc; ar fi fost posibilă o altă înfăţişare a acestui oraş. Pe de altă parte, avem, în registru dramatic, un oraş dărîmat, demolat – există multe mărturii punctuale care alimentează naraţiunea acestui tip de Bucureşti pe care îl regăsim în cartea în discuţie. E un oraş al cărui suflet este jucat în picioare, un oraş ale cărui case cad strivite sub buldorezele comunismului – nu în ultimul rînd, este un oraş în care oamenii au sufletul greu văzînd cum le sunt distruse casele. Mai avem şi un oraş al nepăsării, după cum, tot în această carte, avem şi un oraş care îşi conservă, ca şi cum ar sta sub raza blîndă a unui miracol, unele locuri ale normalităţii. Avem în carte, desigur, şi oraşe ale memoriei – pe care, în absenţa acestui demers deopotrivă editorial şi de istorie orală, nu le-am mai fi cunoscut niciodată. Nu cred că sînt din cale-afară de exagerat dacă spun că, măcar la nivelul sugestiei, se întrevede din această carte şi un oraş al depresiei şi al deznădejdii; după cum, la fel, sugestiv, proiectiv, există şi un oraş al speranţei – mai cu seamă în virtutea faptului că, de vreme ce a fost cîndva posibil să fie altfel – firesc, normal, respirînd o viaţă nesupusă unor sufocante proiecte de inginierie socială (şi arhitecturală)-, mai poate fi din nou posibil.
FRAGMENT:
Georgeta Pop: Știu că ați trecut printr-un moment dramatic atunci când, după moartea tatălui, la relativ puțin timp, s-a întâmplat ceva îngrozitor pentru dumneavoastră: desființarea cimitirului Ciurel, unde fusese înmormântat. Referiți-vă, vă rog, dacă se poate, la experiența dramatică prin care ați trecut!
Mușata Mucenic: Aș numi-o, această experiență pe care n-aș dori-o nimănui, aș numi-o Apocalipsă! Tata s-a prăpădit în 1984, la începutul anului, în ianuarie. După un an de zile, la începutul lui 1985, din ordinul lui Ceaușescu, a fost dezafectat cimitirul unde el era îngropat. Era cimitirul din jurul Bisericii Crângași, zona Ciurel. Cimitirul era foarte vechi, cimitir de aproape o sută de ani, care în registre avea peste o sută optzeci de mii de decedați. Vă dați seama câtă lume era acolo! Primăria oferea pentru fiecare mort un sicriu și o cruce. A început demolarea cimitirului, că nu știu cum să-i spun altfel!
Am fost anunțați printr-o hârtie de la primărie să ne prezentăm, cei care au rude îngropate în cimitirul respectiv, să ne ducem, să luăm legătura cu Administrația cimitirului. Am luat legătura și ne-au programat. Ne-au anunțat cei de la Administrația cimitirului că se desface cimitirul, că vom fi mutați în Cimitirul Giulești-Sârbi și trebuie să fim de față în momentul când se desface mormântul. Nu m-am gândit cum o să fie, pentru că nu știam un amănunt cutremurător. Până în toamna lui 1984, cimitirul a funcționat normal, deci au fost înmormântări până în septembrie-octombrie ’84. Distanța până în februarie ’85 era de vreo trei-patru luni. În momentul când a început desfacerea cimitirului, acolo erau decedați de cinci luni, de șapte luni, și așa mai departe, până la decedați cu optzeci de ani în urmă. Când toate aceste morminte au fost desfăcute, în primul rând nu se putea respira! În al doilea rând, ceea ce se vedea în toate aceste gropi desfăcute, resturi de cadavre în toate fazele de descompunere, nu vă pot explica, nici mirosul, pe care parcă și acuma îl am în nări, nici imaginea acestei zone. Parcă eram pe altă planetă! Eram împreună cu un nepot de-al tatii și cu încă două persoane. Adică nu eram singură, asta vreau să spun! Și noroc că aveam niște sticluțe cu țuică pentru gropari, și ne-a rămas și am băut și noi din țuica aia, ca să rezistăm, pentru că nu se putea respira. Și în timpul ăsta, cei care lucrau la desfacerea fiecărui mormânt și mutau resturile în noile sicrie erau din când în când luați pe targă și duși cu salvările la niște spitale, pentru că li se făcea rău. Nu puteai să muncești în acest mediu mai mult de o oră, o oră și jumătate!
G.P.: Cine erau oamenii ăștia?
M.M.: Inițial au fost solicitați groparii de la toate celelalte cimitire din București. Majoritatea, însă, a refuzat să vină, să desfacă un cimitir. Au rămas foarte puțini gropari. Acei foarte puțini nu făceau față la un cimitir atât de mare! Și atunci au fost luați cei care lucrau la curățenia orașului, gunoierii, să spun! Au fost aduși de acolo oameni, dar nici ăștia nu rezistau!
(sursa: http://www.memorialsighet.ro/esenta-unui-oras-despre-demolari-case-si-oameni-bucuresti-2/ )
Nu în ultimul rînd, aş spune, că din paginile cărţii întrezărim şi silueta actualului oraş – unul cu un farmec discret şi obosit, un oraş care stă, acesta este un fapt, nu o interpretare, pe o istorie recentă, nedreaptă şi chinuitoare; este ceea ce a rămas, ceea ce a putut să rămînă în picioare după ce atîtea case i-au fost demolate acestui oraş şi după ce atîtea vieţi de oameni care l-au locuit au fost deturnate în mod adesea dramatic.
Esenţa unui oraş este o carte foarte reuşită şi tristă, iar demersul celor de la Fundaţia Academia Civică – întrutotul admirabil.
LaPunkt: Cristian Pătrășconiu, Esenţa unui oraş: sub cizma comunistă
