Dialog Ana BLANDIANA – Cristian Pătrășconiu.
Cum se face un muzeu al comunismului într-o țară cu multe reflexe încă active ale comunismului? Și, la începutul proiectului dvs, cu atît mai multe reflexe și porniri de sorginte comuniste…
Ca să răspund la întrebarea aceasta, trebuie să spun cum am ajuns la ideea de a face un asemenea Memorial.
La început, acestă idee a fost una mai degrabă teoretică. În 1993, cînd am propus-o Consiliului Europei, era una dintre multele idei ale Alianței Civice,organizaţie formată dintr- un mare grup de intelectuali aproape obsedaţi de întrebarea cum trebuie să fie transformată o dictatură într-un stat de drept. Ce trebuie făcut pentru ca să se întîmple asta? Și ce trebuia să facem noi din afara lumii politice,cînd aceasta adesea făcea contrariul, adică împiedica formarea unui stat de drept.
Ei bine, între aceste idei, a fost şi cea despre crearea unui memorial al victimelor comunismului.. Am propus-o Consiliului Europei şi ei au acceptat-o surprinşi şi oarecum surprinzător. Pe scurt: eu fusesem invitată să țin o conferință despre drepturile omului la Strasbourg, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. După această conferință, a fost o cină şi eu am fost așezată la masă lîngă Catherine Lalumiere, pe atunci secretar general al Consiliului Europei. La o masă vorbești tot felul de lucruri. Eram doi intelectuali care aveam ce să ne spunem. Eu se întîmpla să vin chiar de la o altă conferință de la Cracovia. Or, Cracovia e foarte aproape de Auschwitz. Cu grupul de la acea conferință am fost, desigur, să vizităm muzeul de la Auschwitz. Era în 1993, chiar în timpul unor discuţii cu polonezii care anunțaseră că intenţionează să facă o mânăstire in aproapierea clădirii în care se petrecuseră toată monstruozitățile ,clădire care inaintea nazismului fusese o mănăstire. Au început să apară proteste, în sensul că, dorind să ridice o mânăstire, ar vrea să diminueze importanța muzeului…Și atunci, Consiliul Europei, ca să estompeze tensiunea acelui moment, a hotărât să construiască acolo un Centru de Studiere a Holocaustului. De aici a pornit discuția dintre mine și dna Lalumiere. Eu am întrebat-o dacă nu i se pare că, așa cum fac un centru de studiu al nazismului, ar trebui să facă și unul de studiere a comunismului, ale cărui orori sunt mult mai puțin cunoscute. Există , i-am spus, o închisoare în care au fost distruse elitele din România interbelică, la Sighet. Și am adăugat: ar fi un loc ideal în care s-ar putea face un Memorial, un centru de studii. Ar fi un moment important de cunoaștere .Discuția pornise, de fapt,de la întrebarea cum pot ajunge să se cunoască cele două Europe, cea Vestica și cea care tocmai ieșise, cît ieșise, din comunism. Teza mea era că nu e suficient să își unească politicile publice sau economice, ci că trebuie să ajungă să își unească obsesiile , să își cunoască, reciproc, marile traume.
Acesta a fost punctul de cotitură.
Da, acesta a fost. De aici a pornit totul. Dna Lalumiere a zis : e o idee nemaipomenită; faceți un proiect! Am făcut acest proiect, împreună cu soțul meu. L-am depus și am așteptat răspunsul. Și răspunsul a venit, mai întîi telefonic: proiectul dumneavoastră a fost acceptat. Noi am fost în al nouălea, al zecelea cer de fericire; era un mare succes al Alianței Civice, am făcut o conferință de presă în care am povestit totul. Urmarea a fost că în ziarul oficial al Guvernului Văcăroiu, Vocea României , a apărut două zile la rând cu litere de-o șchioapă titlul: ”Sacrilegiul de la Sighet”, un text în care se explica faptul că noi vindem suferința românilor Consiliului Europei. Atunci, România nu era integrată în structurile europene, din cauza mineriadelor nu era nici măcar membră a Consiliului Europei,așadar, ei își ”apărau” țara, iar noi eram trădători.
Cînd ați făcut acest proiect, ați avut în minte un anume model pentru tipul acesta de instituție?
Nu . Fiindcă atunci nu exista nimic de acest gen, în legătură cu comunismul. Chiar și funcţionarii cărora le-am prezentat,după discuţia de principiu, această idee au fost, la început, rezervați. Li se părea că a vorbi despre comunism în termeni comparabili cu cei în care se vorbea despre nazism este ceva neobișnuit,exagerat. Pe măsură însă ce au venit, în delegații, în țară, au depășit aceste reticențe de început, au început să cunoască mai bine lucrurile și să le accepte. Iar girul lor european a fost decisiv; e puţin probabil că făceam acest Memorial fără ajutorul lor.
Și, ca să revin la momentul prim al reușitei: ei ne-au anunțat, noi am făcut conferința de presă, am început să fim atacați în ziarele proguvernamentale și, după o lună, o lună jumate, ei au publicat proiectul nostru aprobat, în engleză și în franceză. Ei bine, cînd l-am primit și citit pe hîrtie, am descoperit că era ceea ce scrisesem noi, plus un capitol nou: cum să se strîngă banii. Și în clipa aceea, am înțeles că noi trebuie să strîngem banii. Noi nu aveam nici un ban, în Alianță nu exista nimeni care să încaseze salariu, nu plăteam chirie, stăteam într-o clădire care s-a și dărâmat la puțină vreme, o clădire foarte afectată de cutremur.Pentru noi ideea era pur teoretică,pur şi simplu credeam că,dacă ne acceptă proiectul,înseamnă că îl vor susţine.
Putem să spunem că momentul Auschwitz, ceea ce era acolo a avut rolul unui declanșator pentru proiectul dvs?
Da. Ca o comparație care trebuie să existe. Nazismul și comunismul sunt cele două nebunii ale secolului al XX-lea.
Chiar: cum vă explicați că, în Vest, între acestea două nu există o paralelă aboslută? De ce roșul nu e egal brunului? De ce nazismul e văzut în continuare ca un rău absolut și doar el?
În primul rînd, pentru că ideile stângiste şi forţa partidelor comuniste din Vest împiedicau la acea oră o asemenea perspectivă. Gîndiți-vă numai că, în Franța, Partidul Comunist a fost, decenii de-a rândul, unul dintre marile partide . Sau, în Italia. Era foarte greu să accepte o imagine atât de negativa despre comunism. Pentru ei, pentru mulți dintre ei, tot ceea ce a publicat Soljenițân nu avea legătură cu viața politică din ţările lor.Pe de altă parte să nu uităm marile cărţi ,cum este „Roşu – brun, răul secolului” de Thierry Wolton,care au pus bazele teoretice ale acestei comparaţii şi egalităţi.
Revenind la Memorial: care au fost etapele prime, practice, de ”implementare” ale proiectului?
Mai întîi, finanțarea. Era clar, cum v-am spus, că nu avem bani să facem așa ceva. Și, la fel de clar, era că, pentru vremea aceea, nu exista nici o posibilitate să îi obținem din țară. Totodată, la fel de limpede era și că nu puteam spune că am înțeles greșit, că nu mai facem acest proiect pentru că nu îl putem susține financiar. Altfel spus: nu se punea problema să mai dăm înapoi. Să nu uit: una din condițiile puse de oficialii europeni, care se regăsea în documentele de pornire, a fost să înființăm o fundație care să administreze ideea. Urmarea a fost că am înființat Fundația Academia Civică. Și – idee care s-a dovedit salvatoare pentru proiect la acea vreme – Fundația şi-a deschis reprezentanțe în locuri cu un exil românesc puternic: în America – la Los Angeles și la New York; la Paris; la Munchen. Acestea au fost locurile în care s-au creat reprezentanțe. Iar primii bani au început să se strângă prin donații. A fost o adeziune semnificativă a exilului românesc la ideile noastre. La acea oră, era exil, nu era diaspora!In exil erau niște oameni care, dacă nu ar fi fugit din România, ar fi fost ei înșiși în închisori. Nu erau donații mari; în general, în exilul românesc nu existau oameni foarte bogați. A existat o singură excepție: Mișu Cârciog. De la el, prima dată am primit 600 de lire sterline; prin comparație cu toate celelate sume primite prin donații, aceasta era foarte mare. Restul erau, de regulă, 50 de dolari, 70 de dolari. Eu i-am scris atunci o scrisoare de mulțumire și în ea i-am povestit despre ce am făcut și ce am avea de gînd să facem şi l-am invitat să vină să vadă ce facem.Spre surprinderea noastra a venit.Începusem deja, o dată pe an, să avem niște mari simpozioane, se strîngeau pînă la 300-350 de oameni, foști deținuți politici, foști deportați și istorici. Publicate,lucrările acestor simpozioane, care au durat 10 ani,au format substanţa „Analelor Sighet”,primul corpus de studii despre istoria comunismului in România (în jur de 10 000 de pagini). Pe de o parte, aici avem confesiuni ale celor care au suferit direct – prin deportare sau arest – în comunism; pe de altă parte, îi avem tot aici și pe tinerii istorici. Ei începeau ceea ce putem numi profesionalizarea, specializarea în istorie recentă și contemporană. Este un fapt că foarte mulți dintre istoricii cunoscuți azi ca fiind specializați în istoria noastră recentă au început acolo, la Sighet.
Deci, Mişu Cârciog a venit la Sighet,a stat acolo la conferința noastră și, la un moment dat, ne-a întrebat: aveți niște planuri? Aveti un proiect?Asta se întîmpla în 1995. Noi aveam niște planuri: inclusiv în sensul că doream să transformăm o curte într-un spațiu de reculegere. În mintea noastră era să facem ceva ca o capelă. Dar nu ne puteam hotărî care să fie cultul căruia să îi aparțină – fiindca victimele comunismului erau de toate felurile, de la greco-catolici la ortodocși, de la romano-catolici la protestanți și evrei. În ultima noapte pe care a stat-o acolo, Mișu Cârciog a studiat acest proiect și, înainte de a pleca, a spus: partea aceasta o fac eu. Și a făcut-o! A făcut spațiul de reculegere. El a finanțat tot. Am început cu un concurs, finanțat tot de el, la care au participat peste 50 de arhitecți din toată țara și a cîștigat un tânăr care abia terminase facultatea, de la Timișoara. Revenind la Mihai Cîrciog, inițial, devizul a fost de 85.000 de lire sterline; în cele din urmă, a fost nevoie de aproape 150.000 de lire sterline. El a acoperit toată această sumă.
Și apoi?
Între timp, au venit alegerile din 1996 și s-a schimbat guvernarea. Nicolae Noica, coleg cu noi în Academia Civică, a devenit ministrul Lucrărilor Publice și a propus, reușind să o și treacă în Parlament, legea Memorialului. E vorba de legea 95/1997 prin care Memorialul este declarat ”ansamblu de interes național”. Conform legii, Memorialul este format din muzeul de la Sighet (care include și Cimitirul Săracilor) și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului cu sediul în București, ambele fiind administrate de Fundația Academia Civică. Există trei instituții care au acest statut: Ipotești – Mihai Eminescu, Tîrgu Jiu – Brâncuși și Sighet-Memorialul. Aceasta lege spune că aceste instituții POT fi subvenționate de la buget; ”pot fi” nu înseamnă ”trebuie să” și nici ”sunt”. În fiecare an la votarea bugetului avem emoţii.
Și ulterior acestei legi?
Am funcționat normal. Pe de o parte, urmare a legii, aveam acoperite salarii – implicit, am putut să angajăm oameni. De altfel, pînă atunci nu aveam nici un anagajat. Primii ani au fost de voluntariat. Apoi, încet –încet, având o finanțare stabilă, am putut face angajări și am pornit diverse lucrări – fie ele de amenajări, fie de restaurări. Conferințele, școlile de vară, expozițiile au fost acoperite din proiecte în urma parteneriatelor punctuale cu diverse fundații, mai ales cu fundațiile germane de orientare creștin-democrată, Hanns Seidel și Konrad Adenauer.
Mai vreau să mai spun ceva: abia după 1996 când alegerile au fost câştigate de forţe politice democratice şi s-a produs rotaţia la putere, care nu a atras după sine o adevărată schimbare, a fost momentul , punctul de cotitură când am înţeles că nu există nici o șansă să se schimbe ceva în mod esențial doar prin politic. Am descoperit că lucrurile trebuie să se schimbe undeva mult mai în adînc, în profunzime. Iar acest ”adânc” însemna, pentru noi, românii, cunoașterea comunismului; cu alte cuvinte, să aflăm ce ni se întîmplase în fond.Să aflăm care sunt reziduurile în prezent a ceea ce ni se întîmplase.
Cînd am fost la Yad Vashem,Memorialul de la Ierusalim, am fost prima dată șocată că acolo existau și filme cu execuții și nenumărate urme ale răului pe care le ofereau celor care vizitau acel Memorial. Nemții filmaseră crimele și lăsaseră urme. Birocrația răului a fost acolo mai riguroasă. Ei bine, la noi foarte multe urme au fost șterse. Prin urmare, pentru ca noi să vindecăm, aveam nevoie să înţelegem,iar pentru a înţelege aveam nevoie să cunoaștem ceea ce a fost comunismul, să descoperim ceea ce fusese.
Pentru mine, în acești ani, unul dintre marile șocuri a fost ceea ce soțul meu, Romulus Rusan, împreună cu echipele sale de cercetare au descoperit adevărul despre răscoalele tărăneștii din deceniul al șaselea. Habar nu aveam că au fost și cît de multe au fost. S-au descoperit mai mult de o sută de răscoale ale țăranilor, cărora li se luau pămînturile, împotriva comuniștilor. Şi noi nu știam nimic, noi spuneam că ”mămăliga nu explodează”…
Așadar, trebuia să descoperim ce a fost și să afle toată lumea sau cît mai multă lume ce a fost cu adevărat, cît de dur a fost. Mai întîi, așadar, descoperire și apoi, desigur, și asumare. Și apoi să cerni sensul a ceea ce a fost, limpezirea lucrurilor, clarificarea morală cu privire la ceea ce a fost comunismul. Si transmiterea concluziilor generaţiilor care nu l-au trăit.
Eu întotdeauna am spus: Memorialul nu e un drum spre trecut, e un drum spre viitor.Trebuie să înțelegem ce a fost, ca să ne explicăm ce este și să ne ajute să hotărâm ce trebuie să fie sau să nu fie.
S-a spus despre demersul dvs că oferă o perspectivă a ”victimelor comunismului”. E justă această apreciere, e nedreaptă?
Este corect.. Este un fapt! Poate exista, evident, și un alt fel de muzeu al comunismului – unul care, spre exemplu, să prezinte luptele dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. Există nenumărate perspective din care poate fi privită istoria comunismului. Dar aceasta, istoria comunismului văzută din perspectiva victimelor – nu puține – ale comunismului, mi se pare că este esențială. Si existenţială.
Ca să sintetizăm, care ar fi liniile directoare ale raportării dvs la comunism?
Ne întoarcem înfrînți din cea mai mare iluzie a istoriei. Comunismul a fost această iluzie și el a frînt nenumărate vieți. Vreau să spun că a fost ”iluzie” nu în sensul că nu a fost bine pusă în practică, ci în sensul că nu putea fi pusă în practică. Și, de fiecare dată cînd s-a încercat să fe pusă în practică, a dat rezultate monstruoase, de multe ori criminale la modul propriu. Una dintre concluziile cinice pe care le lasă în urmă comunismul este aceea că oamenii nu pot fi făcuți fericiți împotriva voinței lor, propunîndu-le și impunîndu-le o anume fericire, cea comunistă. Nu poți să impui fericire în masă – cînd încerci așa ceva, de regulă, iese invers decît intenția inițială, iese ceva inuman, anti-uman.
Din punctul meu de vedere, singura formă corectă de a privi comunismul este să o faci din punctul de vedere al victimelor comunismului. Pentru că nu trebuie să uităm: comunismul, împreună cu nazismul, au creat cel mai monstruos secol din istoria umanității. Nu că nu ar fi existat precedente – Revoluția franceză, de exemplu. Sau Inchiziția. Dar proporţiile Răului sunt incomparabile.
Pentru prima oară în istoria omenirii, odată cu comunismul și cu nazismul, s-a ucis în masă. Și s-a ucis în numele unor idei care promiteau fericirea supremă și în numele visului unui ”om nou”.
Eu cred că decent, firesc, dezirabil nu e să facem un om nou, ci să îl facem pe omul care este să iubească, nu să urască. Și să nu ucidă. Această istorie – pe care au desenat-o cu sînge și comunismul, și nazismul – a avut la bază ura ca combustibil al istoriei. Ura de clasă sau ura de rasă. Roșu-brun.
După știința dvs, au venit acolo, la Memorial și executanți de rang înalt ai comunismului? Oameni care au pus în practică răul comunist?
Există un singur personaj, de o nerușinare absolută, care a fost ofițerul politic al închisorii. Acest om a trăit până în anii Memorialului . Și a avut nerușinarea să vină la mine și să mă întrebe dacă nu vreau să cumpăr de la el o pălărie și încă un obiect, ambele pretinzînd că au fost ale lui Iuliu Maniu. Evident, am refuzat. Ajunsese să dea și interviuri la televiziuni, vorbind despre un baston al lui Iuliu Maniu, fals desigur, pe care îl oferea spre vînzare și pe care scria ”Iuliu Maniu, 1853 – 1952”. Făcea un fel de comerț, incredibil…Ajunsese, cum vă spuneam, să dea interviuri și ajunsese și un fel de vedetă locală – dădea interviuri după interviuri în care își bătea joc de presă, de istorie, de logică. Spunea de fiecare dată alt loc – fictive toate – unde au fost îngropați cei care au murit acolo, la Sighet. Numele său este Alexandru Satmari.
Ce e, dpdv al viziunii muzeografice, Memorialul Sighet?
M-aţi întrebat ceva mai înainte dacă am avut model cînd am pornit la lucru. Model, ziceam, nu avea cum să existe în mod direct. Dar, văzând multe muzee , a apărut cu limpezime o idee despre ce nu trebuie să facem. Am vrut să facem în așa fel încît vizitînd sălile de acolo, cel care intră să nu aibe impresia că suferința este sau că devine o banalitate. Nu trebuie, în nici un caz, ca muzeul să creeze plictiseală, nu trebuie să fie liniar, monoton. Dorința noastră se putea realiza, pe de o parte, făcînd o amenajare tematică în interiorul muzeului. Și așa am făcut. Nici o sală nu seamănă cu alta. Fiecare spune o poveste diferită. Fiecare sală, de altfel, are în spate cîte un studiu amănunțit făcut de istoricii de la noi, din Fundație.
Mai puțin eu ,eu am realizat doar câteva săli (cea despre persecuţiile în literatură, în arte, cea despre poezia în închisoare şi cea despre Piteşti), pentru că atribuțiile mele curente țineau mai mult de ceea ce numim PR, reprezentare. Eu am fost un fel de purtător de cuvînt, imaginea acestei instituții, trebuia să fac rost de bani, să fac așa încît imaginea Memorialului să crească poate chiar mai repede decît Memorialul, pentru ca să devină un punct de sprijin. In timp ce soţul meu a realizat zeci de săli. Și, legat de aceasta, vreau neapărat să spun că am fost extraordinar de impresionată să descopăr ceva foarte special, după moartea soțului meu. Eu întotdeauna am avut un fel de remușcare pentru că mi se părea că, din cauza mea, soțul meu nu se vedea destul. Și, într-o oarecare măsură, era chiar adevărat. Și abia cînd a murit, am descoperit că se vedea, că era vizibil în spațiul public ceea ce făcea. Așa cum au scris după ce a murit, oamenii și-au dat seama că el fusese omul care crease opera de la Sighet.Eu prezentam această operă,o făceam cunoscută,o impuneam. Dar conținutul el l-a creat, în mod fundamental. Iar fiecare sală era rodul unor cercetări care nu existaseră, care au fost realizate de el împreună cu colegii nostri,cercetătorii strânşi în jurul lui.El a fost elementul decisiv şi esenţial în legătură cu toate acestea.
Revenind puțin: ceea ce eu citesc printre rînduri e că muzeul nu a plecat dintr-odată cu ceea ce are el acum, că au fost mai multe etape, că evoluția a fost cumva organică?
Așa este. Mai întîi a fost o clădire, într-un stadiu mare de degradare cînd am ajuns acolo. Cu pereții care se deteriorau rapid fiindcă, la un moment dat, acolo a fost un depozit de sare după ce autoritățile comuniste au decis să desființeze acea închisoare. Or, sarea e foarte periculoasă pentru o clădire. Imediat au fost acele reuniuni cu participare masivă. Istorici, pe de o parte; deținuți politici, care veneau să spună propria lor poveste. Se crea, cum s-ar zice, baza de date. A existat o fază în care Memorialul era compus din bucăți de hîrtie prinse pe pînză de sac. Pe măsură ce descopeream lucrurile, cream săli provizorii. Cînd am făcut primele săli aici, încă nu exista accesul la arhive. A trebuit să schimbăm de mai multe ori sălile și o vom mai face – în lumina ultimelor documente la care avem acces, anumite săli trebuie să fie refăcute. Încă descoperim lucruri noi despre comunismul românesc. Muzeul e un organism care a avut mai multe chipuri și care își va mai schimba chipul de acum înainte.
Să mai spun că acest Memorial nu este, așa cum s-a crezut multă vreme, muzeul închisorii Sighet. Este și aceasta, dar este mai ales Muzeul victimelor comunismului din România, si nu numai de la noi. Există cîteva săli care vorbesc despre comunism și despre represiune în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și care, în felul acesta, leagă comunismul românesc de alte forme de comunism. La fel – sunt piese de muzeu la Sighet care leagă rezistența românească de rezistența din celelalte țări. Momentele-cheie ale rezistenței est-europene sunt punctate.
Să întreb din unghiul opus: el e, da, un organism care își schmbă chipul și e firesc să o facă avînd în vedere materia cu care lucrează. Ce rămâne neschimbat la Memorialul Sighet, din punctul dvs de vedere? Care e inima lui, care e ADN-ul lui, care e nevăzutul lui, în sens bun?
Neschimbate sunt și vor fi victimele. Sunt o mulțime de poze, de documente,de dovezi, de istorii cu ele – ele vor rămâne, în memoria comunismului românesc. Aceasta, în sens fizic.
Apoi principiul, sensul e acela că acest muzeu oferă adevăr și modele. Modele de viață, modele etice. Eu cred că din acest Memorial, un loc care marchează și rememorează multe suferințe incredibile, nu ieși deprimat. Cred că ieși puternic și luminat. Cînd sunt la Sighet, la Memorial, cel mai mult îmi place să stau lîngă ușă și să văd figurile celor care intră și ale celor care ies de acolo. Și cei care ies, ies ca după o experiență existențială. Cred că oamenii care intră acolo văd lumina din întuneric, văd sensul acelor suferințe, văd că au existat caractere puternice pe care ei le pot lua drept modele. Acolo este o parte însemnată a patrimoniului nostru de verticalitate.
E Memorialul de la Sighet așa cum ați visat? E bine, se putea și mai bine?
Este, în orice caz,ca impact public, mult mai mult decât am visat că va fi, decât am sperat că va fi.
Notă: acest interviu a apărut, în premieră, în revista Ramuri, în numărul din luna ianuarie.
