Sunt soţia fostului deţinut politic Chiş Gheorghe, născut în satul Herţ, judeţul Bihor, la data de 24 iunie 1924, decedat la data de 7 februarie 1992. Soţul meu Chiş Gheorghe a fost arestat de securitate în data de 22 decembrie 1954 de la Sfatul Popular Bâlciorog, judeţul Bihor unde venise în control din oraşul Aleşd unde avea serviciul ca şef de secţie la planificare.
Securitatea din Aleşd l-a arestat şi l-a predat la securitatea din Oradea unde a stat până la data de 20 mai 1955 când s-au terminat cercetările si apoi predat penitenciarului Oradea. La data de 20 mai 1955 a fost condamnat de Tribunalul Militar Oradea la 8 ani închisoare corecţională. În momentul arestării soţul meu avea 30 de ani. Era căsătorit şi aveam împreună o fetiţă de 4 ani şi eram gravidă de 7 luni, fetiţa care s-a născut în luna februarie 1955, deci la 2 luni după arestarea lui.
I s-a întocmit dosarul fiind învinuit de răspândirea de publicaţii interzise. Într-adevăr, acesta a fost punctul de plecare pentru formarea unei organizaţii subversive a cărei iniţiator a fost Zăbală Alexandru condamnat şi el în acelaşi proces la 10 ani închisoare.
… Soţul meu a ispăşit pedeapsa în întregime fără nici o reducere, fără nici o reducere de termen sau graţiere. La data arestării soţului meu eu eram învăţătoare în satul mau natal Serghiş, judeţul Bihor, iar soţul meu făcea naveta săptămânal.
Oficialităţile comuniste m-au lăsat o vreme în pace. Deci nu s-au legat de soarta mea, doar din când în când mă luau la întrebări până în toamna anului 1959 când m-am trezit fără post. M-am dus de mai multe ori la secţia de învăţământ Oradea dar de fiecare dată îmi spunea şeful secţiei să revin peste o săptămână. Şi eu reveneam întotdeauna în ziua fixată, tot aşa până am fost de vreo opt ori la secţia de învăţământ. Iar ultima dată când am fost mi s-a spus şi mi s-a dat verdictul. Adică şeful secţiei de învăţământ mi-a spus să trec în camera de alături. Acolo mă aşteptau trei tovarăşi comunişti care m-au luat în primire cu cuvintele: ”Mai ţineţi legătura cu soţul dumneavoastră?” La care eu i-am răspuns: „Cum aş putea să ţin legătura cu el când nici nu ştiu dacă mai trăieşte.” Apoi mi-au spus: ”Dacă într-o săptămână nu rezolvaţi problema cu soţul, deci divorţul nu mai aveţi loc în învăţământ!”
De acolo am mers direct la tribunal să văd ce acte îmi trebuie pentru înaintarea divorţului căci nu aveam de ales având doi copii. Am înaintat divorţul, şi după trei dezbateri s-a pronunţat divorţul… Asta a fost în anul 1960, iar până la eliberarea soţului meu din închisoare am stat cu fetiţele împreună cu mama mea trăind din salariul meu şi pensia mamei care nu era prea mare. Ne-am descurcat foarte greu.
… La închisoarea din Oradea, în toamna anului 1956, când am mers la vorbitor ultima dată, pentru că apoi soțul a a fost dus la Aiud … şi am dus şi fetiţele, cea mică avea doar un an şi şapte luni. gardianul, nu ştiu cum îl chema, unul solid şi cu mustaţă, dar foarte cumsecade ne-a lăsat să vorbim mai mult ca altădată şi chiar l-a lăsat pe soţul meu să ne sărute pe toate trei. A fost un om foarte cumsecade şi au fost şi alţi gardieni ca şi el dar foarte puţini
După eliberarea soţului meu el a stat acasă şase luni căci nimeni nu-l primea în serviciu când afla că a fost deţinut politic. Pentru el nu era loc în societatea comunistă-bolşevică. Doar la munca de jos a fost loc pentru el, la Şantierul de Construcţii Oradea ca muncitor necalificat. După circa doi ani a fost angajat ca magazioner. Apoi a apărut o lege că cei care au fost condamnaţi nu au dreptul la gestiune. Cu bunăvoinţa şefului întreprinderii soțul a fost avansat în postul de merceolog, apoi merceolog principal în care funcţie a rămas până la pensionare. Între timp, după câţiva ani, s-a transferat tot pe acest post la Întreprinderea de Aluminiu Oradea şi de acolo s-a pensionat în anul 1984.
Soţul meu nu a cerut reabilitarea. A spus că el nu cerşeşte milă de la cei care au vrut exterminarea lui.
În timpul detenţiei când i s-a comunicat sentinţa de divorţ pe care a trebuit să o semneze a fost profund umilit spunându-i-se că: ”Uite şi soţia ta te-a părăsit şi se mărită, că doar nu o să-l aştepte un bandit!” În acel moment soţul meu a leşinat şi abia şi-a revenit. Dar eu nu l-am părăsit şi l-am aşteptat cu credinţa în bunul Dumnezeu că îl va ocroti şi va reveni într-o bună zi la familia sa. Aşa s-a şi întâmplat. Dar abia după opt ani de detenţie.
După eliberarea soţului meu Chiş Gheorghe noi nu ne-am recăsătorit oficial pentru a putea creşte cei doi copii în condiţii normale. Mai ales că soţul meu se temea să nu fie din nou arestat şi să mai trec prin ceea ce am trecut considerând divorţul impus de comunişti ca un fel de hârtie fără valoare. Noi considerându-ne căsătoriţi legitim din anul 1950 convieţuind împreună până când cruda moarte mi l-a luat de lângă mine în data de 7 februarie 1992.
Fragment dintr-un interviul cu Leontina Popa (n. 5 mai 1923), învățătoare, realizat de Steliana Breazu, iunie 1994 (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 29)
***
Gheorghe Chiș (1924-1992), funcționar, arestat la 23 decembrie 1954 fiind acuzat că ”a constituit o organizație subversivă”. Prin sentința nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Oradea a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru ”răspândire de publicații interzise”. Încarcerat la Oradea, Aiud, Gherla, Ostrov, Giurgeni, Periprava. A fost eliberat la 20 decembrie 1962.
Nicolae Ilea (n. 25 martie 1928), funcționar, arestat la 30 mai 1955 și condamnat prin sentința nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Oradea la 1 an închisoare pentru ”omisiune de denunț” (”în anul 1954 a ştiut de Zabală Alex care scria manifeste şi nu l-a denunţat”). Închis la Oradea de unde a fost eliberat la 6 octombrie 1955.
Alexandru Zabală (n. 1 oct. 1909), funcționar, arestat la 22 octombrie 1954 fiind acuzat că ”a redactat și a copiat manifeste contrarevoluționare”. A fost condamnat prin sentința nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Oradea la 10 ani muncă silnică. Închis la Oradea, Cluj, Aiud, Gherla, Periprava, Jilava. A fost eliberat la 2 august 1964.
(informații obținute din proiectul de cercetare Recensământul populației concentraționare din România 1945-1989 – detenție politică, derulat de Centrul de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet)
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
© Memorialul Sighet
