Eu făceam glume în permanență la adresa regimului. Eu sunt un glumeț și cea mai bună dovadă este că pregătesc un volum de câteva mii de Glume, de Umor din spațiul concentraționar comunist românesc, din care o bună parte îmi aparțin. Și în dosarul meu am găsit câteva. Și la anchetă mi-a spus: „Hai, spune-mi aia cu Păcală și Tândală!” (…)
Când m-au arestat eram la gazda mea din București, stăteam în curte, era soare, făceam plajă și citeam dintr-un număr din „Viața Românească” din perioada interbelică. A venit un cetățean civil: „Veniți cu noi!”. Eu am înțeles despre ce e vorba. Zic: „La Sfatul Popular?” zice: „Da.” Mi-am luat o haină, ce era pe mine, am ieșit. La capătul străzii era mașina, unul în stângă, ăsta în dreaptă, mi-au pus ochelarii de tablă și m-au dus la actualul sediu al Poliției Capitalei, în spate, unde fusese redacția ziarului „Curentul”, în spate, nu pe Victoriei. M-au dus la nu știu ce etaj și m-au ținut de dimineață până a doua zi seara târziu în anchetă permanentă. (…) Pe mine ar fi trebuit să mă ia din ’56, când la București se pregătea mitingul din 4 noiembrie despre organizare, cu Ungaria, despre Revoluția din Ungaria. Dar, cum, eu atunci nu m-am manifestat fățiș, știind ce am în spate, problemele familiei, am făcut-o foarte discret.
(…) M-au ținut șase luni în anchetă. M-au bătut așa ușor, mănuși de box. Nu mă mai întrebați, că anchetele nu se făceau cu mănuși de catifea. Sigur că da. Șeful anchetelor, celebrul Enoiu, o bestie ordinară. N-am intrat pe mâinile lui, că nu eram atât de important. Intrau cei mai importanți. Eu eram arestat numai pentru ”agitație contrarevoluțioară”.
(…) Am primit la Jilava sentința, cinci ani cu confiscarea averii și nu știu câți ani degradare civică. (…) După șase luni ne-a dus la Luciu-Giurgeni cu tren-dubă. Am stat acolo la muncă, la IAS, la prășit porumb și alte minuni. În pușcărie se rezista cu tinerețea.
… De la Luciu-Giurgeni, am trecut Stoienești, Strâmba, cinci-șase colonii, ultima a fost Periprava-bac, pe Chilia. rația era unică pentru toți. Vă dați seama, că unul de un metru patruzeci primea aceeași rație ca unul ca mine de un metru optzeci și șase. Deci, era, să zic, o discriminare, nu? Ajunsesem într-un hal de distrofie, încât dacă îmi întindeam pielea, o scoteam ca o cămașă. Ajunsesem de la vreo optzeci și ceva de kilograme la cincizeci și ceva.
Fragment dintr-un interviu cu Liviu Tudoraș, realizat de Ileana Mateescu în 2011 (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 3182)
Liviu Tudoraș (5.09.1932-24.10.2020)
Absolvent al Facultății de Chimie, Universitatea București (1955), apoi student al Facultății de Filologie de unde este exmatriculat în octombrie 1958, la începutul anului IV, pentru ”declarații false referitoare la situația părinților”.
A fost arestat în mai 1959, iar prin sentința nr. 840/1959 a Tribunalului Militar București a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru „uneltire contra ordinii sociale”.. A fost eliberat la 18 ianuarie 1963.
Tatăl său, Gavril Tudoraș, inginer silvic, membru PNȚ, a fost arestat de mai multe ori în anii 50.
