Joi, 11 septembrie a.c., la Galeria “Dialog” , spatiu intrat de trei ani intr-un circuit national, cultural- aristic de mare tinuta, s-a deschis o tulburatoare expozitie-document: “Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei” (Sighet-Romania).
Primul impuls, incepind aceste rinduri, a fost acela de-a face un apel patetic la vointa de-a iubi, de-a nu uita, de-a respecta. Adesea, noi, cei care-am trait si in comunism, ne-am obisnuit sa vorbim despre aceasta terifianta perioada din istoria noastra, cu un fel de superioritate pedagogica, moralizindu-i cu lectii fugare si superficiale pe cei foarte tineri, si aproape ,,invinuindu-i“ ca biografia lor nu contine si apocalipsa comunista.
Se stie, Sighetul a deschis cumva harta universului concentrationar, al ,,ororilor comuniste“, fiind printre teribilele inchisori in care granita dintre viata si moarte a disparut in chip salbatic, inlocuita fiind cu atrocitati inimaginabile. .
Societatea Civila Romaneasca, prin nobila initiativa a Anei Blandiana, a alcatuit un impresionant si unic proiect, care a strabatut de multe ori piedici inexplicabile si orgolii politice ridicole… Dar mai bine ar fi sa punctam niste etape…
In 1993, Ana Blandiana, la o intilnire pe viu, cu doamna Catherine Lalumiere, secretar general pentru drepturile omului la Strasbourg, a propus ca inchisoarea de la Sighet, din care mai ramasesera in acei ani cenusiul si mucegaiul unor pereti ce fusesera martori ai atitor suferinte si orori, sa devina un muzeu al victimelor comunismului. Dupa expertize, si deliberari internationale, dupa ce demnitarii romani din acel moment au mai slabit piedicile, din ratiuni politice, au inceput anii dificili de refacere a cladirii, de adunare a imensului material documentar, constind in fotografii, obiecte, scrisori, stringere de marturii ale supravietuitorilor, si de organizare de simpozioane. Memorialul a luat fiinta treptat, pe masura ce baza de date era completata, dar, trebuie stiut ca nu a existat niciun sprijin financiar din partea statului. Au existat insa liste de subscriptii si un voluntariat generos. In 1997, statul roman a admis ca Memorialul de la Sighet este ,,un ansamblu de interes national“. A fost primul memorial al victimelor comunismului din lume si, fapt unic, era creat nu de vreo institutie guvernamentala, si nu cu subventii la nivel de stat, ci de Societatea Civila. Astazi, Memorialul numara cincizeci de sali muzeale, exista 100.000 de fise de detinuti politici, 5000 de ore de inregistrari, 40.000 de pagini in urma simpozioanelor si a scolilor de vara, mii de fotografii, este vizitat de specialisti in istoria comunismului dinafara tarii, de studenti, elevi si oameni obisnuiti care vin sa se reculeaga Dupa 15 ani de truda a Societatii Civile, timp in care nu putini au fost detractorii penibili si limbutii de duzina, grotesti spectatori de pe margine, acest spatiu al ,,ororii programate“, s-a constituit intr-o lectie-simbol a unei memorii ce-a s-a vrut transformata si ,,prelucrata,, brutal, intr-unul din cele mai sinistre laboratoare ale umilintei si suferintei. Demnitatea si verticalitatea au fost strivite, calcate in picioare de calaii unui regim totalitar si mari carturari, slujitori ai bisericii, tarani, medici, artisti, studenti, elevi, sotii, mame au fost impinsi de-a valma, cu brutalitate, in grozavia acestui joc halucinant al mortii si al calailor. Astazi, cum e si firesc, aceasta cutremuratoare statistica isi cere dreptul la piosenie si neuitare. Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei este o meditatie, un remember asupra incercarii unui sistem opresiv de-a distruge fiinta unui popor sacrificindu-i libertatea si construindu-i celule si gratii.
Oameni-epava, din care viata s-a scurs, fotografii de obiecte care-ti provoaca o puternica emotie (ex.sahul facut cu piese din pisla sau dictionare scrise de mina cu zeama de afine), imaginea unor celule desprinse dintr-un ev mediu, siruri nesfirsite de nume de martiri umplind pereti si ziduri, tortionari, chipuri de scriitori interzisi, imagini care curg dintr-una intr-alta, pretutindeni prezenta brutala a mortii.
De o mare forta evocatoare, este ,,Cortegiul sacrificatilor“, replica in lemn a celei in bronz de la Sighet. Sculptorul Aurel Vlad si-a centrat compozitia ce numara 17 personaje in atitudini dramatice, in punctul central al Galeriei. Imaginile cronologice din perioada ,,Razboiului Rece“ (anii ’50-’60) sint bine semnificate, la fel ca si succesiunea de fotografii, ilustrind totalitarismul si inabusirea unor revolte din fostele tari comuniste. Impresioneaza de asemenea, imaginile cu alta categorie mutilata: cea a deportatilor politici, dezradacinati si aruncati, programatic si diabolic, incotro dicta furia tortionara. Cuvintele secatuiesc, sint neputincioase, putine. Sintem obligati sa nu uitam, sintem obligati sa privim tot timpul catre teribilul trecut, pentru a ne mintui de el..
,,Institut de cercetare, de muzeografie si de invatamint in acelasi timp (institutie unica in felul sau), Memorialul de la Sighet nu este o institutie de stat, ci o realizare a Societatii Civile din Romania si o dovada ca aceasta societate civila a reusit sa renasca.“ (Ana Blandiana).
In incheiere, trebuie sa remarc atit inspirata panotare a imaginilor si asezarea volumelor in spatiu, cit si vointa Galeriei ,,Dialog“, de-a fi inca o data prezenta cu o expozitie de exceptie.
de Ioana Malamen
articol aparut in revista “Luceafarul”, nr. 30/17 septembrie 2008, www.revistaluceafarul.ro
