Lucian Pintilie laudă noul val al cinematografului românesc
Pintilie despre relaţiile cu securitatea.
Declaraţii şi mărturisiri spectaculoase ale regizorului Lucian Pintilie la şcoala de vară organizată la Memorialul Sighet de către Fundaţia Academia Civică.
Într-una din rarele sale ieşiri publice, Pintilie a proclamat moartea filmelor cu tematica politică, a lăudat noul val de cineaşti români (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cristian Porumboiu) şi a vorbit despre propria sa relaţie cu Securitatea.
Autorul filmelor Balanţa şi De ce trag clopotele Mitică, să le enumerăm aici pe cele mai cunoscute, afirma că vremea filmelor cu tematică politică, la modă în anii 90, a trecut.
Viitorul, spune Pintilie, este al noului val din cinematografia româneasca:
“Un lucru trebuie pus la punct. Se spune că această tânără generaţie de cineaşti iese din mantaua mea. Nu iese deloc din mantaua mea! decât în măsura în care, adolescenţi fiind, au văzut filmele mele şi le-au plăcut filmele mele. Ei se deosebesc foarte tare de cinematografia mea care este o cinematografie bazată fie pe un fel de realism magic, fie pe o încrâncenare polemică.
Ei nu fac filme, şi asta este o chestiune formidabila şi un argument ca să privim cu puţină plăcere în jurul nostru, ei nu fac filme politice. Pentru că nu mai este nevoie să se facă filme politice! şi un cineast nu mai trebuie să se lupte pentru reabilitarea unor drepturi civice! S-a sfârşit! Noi trăim în resturile caricaturii, care sunt puternice. Dar chestia asta nu se mai poate întâmpla!”
Lucian Pintilie s-a referit la ultimele trei mari filme româneşti. Este vorba de lung metrajul „Patru luni, trei săptămâni şi două zile”, în regia lui Cristian Mungiu, care a luat în acest an marele premiu la Cannes, de „Moartea domnului Lăzărescu”, a lui Cristi Puiu şi şi de „A fost sau n-a fost”, a lui Cristian Porumboiu.
Despre ele, marele regizor al tranziţiei romaneşti a declarat că „au un fel de graţie de a nu mai fi atinse, filoxerate de politicul ăsta tâmpit cu care am îmbătrânit eu. Filmele mari ale umanităţii nu sunt file politice, nu sunt filme polemice. Nu sunt filmele în care discuţi cu tâmpiţi de la Comitetul Central, care îţi sugruma viaţa asta scurtă pe care o avem. Asta e un lucru formidabil. Ei fac altfel de filmle.”
Cel mai bun film românesc după 1989 este „Moartea domnului Lăzărescu”, afirma Pintilie, care a mărturisit pe de altă parte că are „relaţii reci, chiar proaste” cu regizorul Cristi Puiu. „Lăzărescu este însă o capodoperă. Este cel mai bun film românesc”, crede Pintilie. “Această istorie s-a întâmplat acum 56 de ani”
Însă unul dintre cele mai interesante momente a fost mărturisirea relaţiei sale cu Securitatea. Lucian Pintilie le-a povestit celor 100 de elevi prezenţi la şcoala de vară de la Sighet cum a fost racolat de Securitate la 17 ani şi cum a refuzat în cele din urmă să devină turnător. Pintilie a evocat episodul citind cu umor şi detaşare din propria carte de memorii:
“Aveam 17 ani, dar păream de 13. şi echilibram aceasta anormalitate printr-o obrăznicie absolut scandaloasa. Eram student în primul an la Institutul de Teatru, când, într-o noapte, tatăl meu a fost arestat de organele Securităţii. Mi s-a cerut să devin informator. Din sete de pitoresc şi din spirit de aventura mai degrabă decât din frica, am acceptat. Abia în clipa în care mi s-a cerut primul raport am realizat nu atât monstruozitatea faptului, cât imposibilitatea organică de a îndeplini un anume tip de performanţă. Pentru că eram pur şi simplu inapt. Mai precis spus: nu resimţeam nicicum aceasta inaptitudine ca pe o formă superioară de morală.
Ci ca pe o infirmitate. Nu pot domnule, să o facă alţii dacă pot. Pesemne că Securitatea avea intenţia să scoată din mine, intrasem primul la facultate, un agent de nădejde întrucât manifestă o deosebită toleranta şi răbdare faţă de rapoartele debile pe care le aduceam şi în care incriminam felurite deficienţe administrative. Adică astea erau turnătoriile mele la Securitate.
Păi că nu curge apa caldă la căminul studenţilor, că nu sunt bine curăţate closetele, iar eu supravieţuiam provizoriu ca un om cinstit alimentându-i cu denunţuri ridicole, aşteptând cu un soi de nădejde confuză. Ce anume? Eliberarea tatălui meu. Până când, într-o zi, Securitatea s-a plictisit şi s-a hotărât să mă treacă printr-o proba de foc.
Au trimis la mine o turnătoare ultracunoscuta, cu o provocare grosolană dar foarte primejdioasă. Un personaj caricatural dar atât de deconspirat încât putea fi returnat fără cea mai vagă mişcare de conştiinţa. şi atunci a apărut întrebarea chinuitoare.
Şi dacă, într-o proporţie de unu la zece mii, nu e turnătoare? Dacă, pur şi simplu, ea este inocenta? Atunci a fost singurul gest al vieţii mele de care sunt mândru. Am înfruntat toate riscurile şi nu am turnat-o. Peste două zile, ca un semn ceresc, cu prilejul zilei de 7 noiembrie, o amnisitie comunista îl eliberă pe tatăl meu din beciurile Securităţii. M-am dus la ultima mea întâlnire cu organele Securităţii.
Şi astăzi în vine să roşesc de neobrăzarea cu care le-am adresat următorul text în care nebuia era ca şi credeau: eu sunt un mare regizor şi niciodată nu mă voi ocupa de asemenea activităţi care mă pot distrage de la munca mea de creaţie. Aceasta istorie s-a petrecut acum 56 de ani.”
Unul dîntre elevii prezenţi la şcoala de vară de la Sighet l-a întrebat pe Lucian Pintilie dacă a fost persecutat în urma refuzului sau. Regizorul a spus că n-a avut de suferit şi că mitul persecuţiilor impotiva celor care refuzau colaborarea a fost întreţinut tot de fosta Securitate.
Montările regizorului Lucian Pintilie au fost drastic cenzurate înainte de 1989 ceea ce l-a determinat să ia calea exilului în 1973. în 18 ani i-au fost refuzate, conform propriilor sale mărturisiri, 18 filme.
A avut totuşi şansa să pună în scena filme şi piese de teatru în Franţa şi Statele Unite, iar din acest punct de vedere Lucian Pintilie se autointitulează citez un “exilat royal”.
un articol de Dan Tapalagă
articol apărut pe www.hotnews.ro în data de 15 iulie 2007