Lumină de la fericitul Anton Durcovici

Lumină de la fericitul Anton Durcovici

Glasurile calde ale 50 de părinţi şi copii îi cântă sfintei Fecioare Maria, Regină, în catedrala din Iaşi. După Liturghie, împreună cu pr. Cornel Cadar, plecăm într-un pelerinaj în Anul dedicat episcopului martir, fericitul Anton Durcovici, cu scopul de a ajunge la Sighetul Marmaţiei atât la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei cât şi în Maramureşul cel plin de istorie şi tradiţie.

S-au dus vremurile când pelerinajul era făcut pe jos. Mergeai o luna ca pelerin. Acum avem la dispoziţie ori bicicleta ori trenul ori maşinile personale ori autocarul. Noi am ales autocarul ca să ne amintim de studenţie, de grupurile de tineri de la biserică sau de la Acţiunea Catolică, de cântecele din autocar, de programul de rugăciune si mai ales de creaţia Domnului.

Rugăciunile din autocar ne pregătesc firav pentru prima oprire: catedrala din Baia. Păşim cu sfială printre ruine din ale căror ziduri se mai aude “Dona nobis pacem!”. Părintele ne ajuta să vedem cu elocvenţă imagini istorice din timpul lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, ce întăreau importanţa pentru acele timpuri a târgului Baia, Civitas Moldaviae. Ne aminteşte de rugile înălţate Domnului la începutul secolului al XV-lea de locuitorii din Baia, de rugile primului sfânt catolic român, Ieremia Valahul, care poate s-a născut la Sasca, lângă Baia. Şi ne invită şi pe noi la rugăciune “Tatăl nostru…”.

A fost şi primul moment de rugăciune şi ne-am simţit sub cerul liber ca în nostalgia lui Tarkovski, noi in biserica lui Cristos, fără acoperiş, în dorul profund de şi către Dumnezeu.

Rugăciunea noastră a răsunat şi în biserica “Sfântul Gheorghe” (Albă), ctitorită de Ştefan cel Mare, şi în biserica “Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de Petru Rareş.

Spre ?ara Maramureşului ne-am încărcat cu bucuria peisajelor de munte, ce-l lăudau pe Creator, presărată cu pasiunea lecţiilor de geografie vie, prezentate nouă din inimă de Claudiu Bârliba: Bistriţa Aurie, Obcinele Bucovinei, Munţii Suhard Munţii Rodnei.

Facem o oprire într-un loc unde istoria plânge: Moisei. Trecem printr-o poartă maramureşeană şi urcăm 44 de trepte spre grupul statuar închinat celor 31 de victime masacrate de hortişti la 14 octombrie 1944., grup statuar ridicat de sculptorul Vida Gheza. Copiii, curioşi, încearcă să descifreze semnificaţia celor zece măşti tradiţionale maramureşene şi a celor două chipuri omeneşti înălţate spre soare, pe stâlpi de piatră. Coborâm şi vizităm cutremuraţi una din căsuţele unde au fost ucişi românii. Ne rugăm cu reverenţă. Alexia, o fetiţă de 9 ani, simţind atâta durere apăsătoare, întreabă ghidul îngereşte “Când a fost sfinţită ultima dată această casă?” I se răspunde că în 14 octombrie 2013. Ne gândim şi noi că e nevoie să sfinţim permanent sufletele noastre, pentru ca asemenea atrocităţi să nu se mai întâmple.

Lăsăm în urmă Munţii Rodnei şi insotiţi de Muntii Maramureşului aflaţi la graniţa cu Ucraina admirăm în drum spre Sighet pe valea Vişeului vestitele porţi maramureşene. Aproape de Sighet râul Tisa ne atrage atenţia cât de aproape este graniţa.

Seara ajungem în Sighetu Marmaţiei. Măicuţele din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului ne primesc cu zâmbetul Mariei, cu mare ospitalitate. Încheiem un Rozariu în Mănăstirea Maica Îndurerată. Lângă Răstignitul luminos, din dreapta ne surâde Isus cel milostiv, care ne aminteşte de infinita sa iubire.

A doua zi, în Sighet, dimineaţa ne întâmpină cu Liturghia, împlinită cu Isus în Euharistie. Plecăm spre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Nu ştim decât că în acea clădire, fostă închisoare, a murit episcopul martir Anton Durcovici. Copiilor, chiar şi celor mai mari, le este puţin teamă auzind de închisoare, moarte, întuneric.

Am avut gazdă şi ghid de suflet pentru acest loc pe doamna Andrea Dobeş, un om cu multă răbdare şi disponibilitate pentru noi.

Închisoarea de la Sighet. Un loc tainic, un loc al suferinţei. Un loc al martiriului, un loc al răului unde Cristos a învins prin jertfa sufletelor ce au trecut pe acolo. Istoria o vom citi, am citit-o sau o cunoaştem la nivel de teorie. Aflăm cum a apărut acest Memorial şi începe exerciţiul de memorie printr-un cuvânt înregistrat aparţinând doamnei Blandiana ce ne aduce aminte de marea suferinţă din închisorile comuniste.

Intrăm în Sala hărţilor. Şi noi, adulţii, ne imaginăm cu greu ce înseamnă “Harta unităţilor medico-sanitare unde s-a practicat psihiatria politică”. După o uşă, apare un hol plin cu fotografii-chipuri. Intrăm repede pe o altă uşă. O plăcuţă ne spune că suntem în sala “România închisorilor în imagini”. Vedem imagini cu închisorile din Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea ş.a. O zeghe înlănţuită în sârmă ghimpată parcă strânge în ea sufletul martirilor. Ieşim din nou în holul cu fotografii-chipuri ale celor întemniţaţi nedrept în perioada comunismului. Ochii noştri caută. De undeva de sus luminează trist chipul în zeghe al episcopului-martir Anton Durcovici. Alexandru, un copil, deja este impresionat “Mamă, aici au fost multe lacrimi”.

Gratii mari de fier fac trecerea spre celule. O inscripţie scrisă cu aur de sfinţi ne spune: “Şi veţi cunoaşte adevărul. Şi adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)”. Trecem prin celule transformate în Muzeu Memorial: celula 8: alegerile din 1946, celula 9: celula în care a murit Iuliu Maniu, celula 10: Maramureşul sub asaltul comunist… Ajungem la celula 13: represiunea asupra Bisericii. Părintele ne adună ca un păstor şi ne spune cu durere că acolo a murit, de foame şi frig Anton Durcovici. Intrăm şi citim repede titlurile panourilor cu imagini ale oprimării: “Biserica greco-catolică”, “Biserica romano-catolică”, “Rezistenţa creştină la ateism”, “Biserica ortodoxă”, “Cultele protestante”. În faţă, fericitul Vladimir Ghika, înconjurat de copii, ne invită spunându-ne “A ne aminti de cei care sunt uitaţi înseamnă a ne aşeza de partea lui Dumnezeu, care nu uită pe nimeni”. Alături, între episcopi, chipul fericitului Anton Durcovici ne priveşte peste ani. Ne uimeşte caracterizarea pe care o citim pe panou, din fişa personală de la Inspectoratul Regional de Siguranţă Iaşi: “..Abil… prin intermediul credinţei…”. Cei care redactaseră au menţionat credinţa. Mai mult, în propunerea de arestare, ca o ironie, “sus-numitul Episcop” era scris cu literă mare, anticipând măreţia sfinţeniei în Domnul. Acum în celulă este văruit, este sticlă la ferestre, lumină electrică, ciment pe jos. Părintele ne-a descris cum era în celulă atunci, când episcopul a fost izolat şi a murit acolo: era frig de iarnă, la o fereastră lipsea geamul, spre ferestre erau stivuite saltele umplute cu paie; patul episcopului era după uşă; pe jos era podea plină de mucegai; pereţii erau negri de mizerie şi mucegai. Când a făcut curăţenie după moartea fericitului Durcovici, ep. Ioan Ploscaru povestea că a găsit o gamelă cu urme de griş şi de şoareci, două bucăţi de pâine uscată, una începută de el şi una de şoareci… încât vorbele lui ne tăiau în inimi “Dintr-o singură privire am înţeles singurătatea şi mizeria în care a murit. Îmi simţeam inima strânsă de durere… Monseniorul Anton Durcovici a murit ca un martir, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii”. Am cântat, fără alte cuvinte, “Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Parcurgem în tăcere celelalte celule de la parter şi urcăm. La etajul I ne oprim în celula 43, în realitate 44. Acum este un memorial pentru “Represaliile împotriva culturii. Scriitori în închisori”. Pe un perete, un panou dedicat lui Nicolae Steinhard cuprinde o Notă a Securităţii din 1972, privind “Jurnalul fericirii”. Sunt note privindu-i pe L. Blaga, C. Noica ş.a. Copiii ascultă CD-urile informative cu vocile lui N. Steinhard, L. Blaga. Părintele ne adună din nou şi ne spune că în această celulă episcopul a stat din 18 septembrie 1951 până la mijlocul lui noiembrie; că, aşa cum este notat pe plăcuţa de marmură neagră de la intrare, ” Din această celulă a fost scos şi izolat, câteva zile înainte de moarte, episcopul de Iaşi Anton Durcovici”; că în acea celulă soarele lumina o dată pe an, timp de şapte zile la echinocţiu. Ne spune şi că în această celulă au avut loc cursuri de filozofie şi teologie, exerciţii spirituale şi 6 Liturghii, celebrate ca la începuturile creştinismului oprimat, conform mărturiei pr. Otto Farrenkopf: “Am celebrat ca în catacombe, în ascuns, cu frică, nu cumva de a fi deranjaţi. Haine preoţeşti n-am avut, ci haine de deţinuţi. Carte nu am avut. Un pat ne-a fost altar. O batistă, antimis. O cană, potir. O lingură, disc. În loc de hostie, pâine de toate zilele”. În rugăciune ne-am unit inimile cu cele ale preoţilor ce se rugau şi ei în acel loc, în urmă cu 63 de ani: “Tatăl nostru… Bucură-te Marie… Slavă Tatălui…”

Ne-au învăţat istorie, pe noi şi pe copiii noştri, celule-memorial precum “Colectivizarea” , “Monarhie versus comunism”, “Comunizarea armatei, poliţiei şi justiţiei”, “Sala demnitarilor”, “Comunizarea învăţământului”, “Distrugerea Academiei Române”, “Maeştri şi opere după gratii”, “Represiuni etnice”, “Familii în închisoare”, “Basarabia în Gulag”, “Deportarea în Bărăgan”, “Gheorghe I. Brătianu. Un istoric în istorie”, “Demolările din anii 80″… Ne-am cutremurat în “Neagra (celulă de pedeapsă)”. N-am mai aplaudat, ca nişte pionieri ce fusesem, în celula intitulată dureros “Epoca de aur. Comunismul kitsch”. Am privit cu atenţie degetul Emei, cel mai mic dintre copii, ce arăta pelerinele cu care fuseseră îmbrăcaţi “tovarăşii” la conferirea titlurilor false de “doctor honoris causa”, pelerine odios spânzurate în tavan. Când am văzut hârdăul în care se căra mâncarea deţinuţilor, gamelele din care mâncau deţinuţii, ne-am hotărât cu smerenie să aplicăm postul şi mortificaţia în viaţa noastră.

Ajungem şi în celula 74 de la etajul al II-lea. Este celula-memorial pentru “Rezistenţa în Maramureş”. La intrare sunt paturi ca în 1951, iar pereţii amintesc chipuri şi nume ale celor din lotul Vişovan, care au luptat împotriva comunismului. Părintele ne spune că de aici şi din celula 43 au coborât ep. Ioan Ploscaru şi pr. Rafael Friedrich să măture în faţa celulei 13, unde zăcea muribund ep. Anton Durcovici. L-au auzit spunând că îi este foame, nu poate mânca nimic din ce i se dă şi le-a cerut să se roage pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună.

Coborâm în prima curte interioară şi păşim prin culoarul cu plăci de marmură neagră gravate cu numele victimelor comunismului, adus ca un omagiu deţinutului politic. Vedem un nume: “Anton Durcovici”. Îl cinstim aprinzând o lumânare şi rugându-ne uniţi în trăire. Ne oprim sub foişorul din care paznicii îi ameninţau pe deţinuţi şi numai dacă aveau curajul să se uite prin crucile geamurilor spre lumină. E soare mult. Spre nord însă părintele ne arată geamurile de la celulele 13 şi 44, întunecate şi în miez de zi.

Păşim în a doua curte interioară. Ne întâmpină Cortegiul sacrificaţilor. Fără cuvinte. Iar spre mijlocul curţii stă solitar o statuie fără cap, arătând dureros spre poarta pe care erau scoase trupurile fără viaţă ale martirilor.

Fotografiem, filmăm, încercăm să prindem pentru amintire trăirile de atunci. Filip, un băieţel de 5 ani, cu ochi mari şi luminoşi, vrea insistent să facă şi el o poză. Îi ofer telefonul meu. Acasă, după ce parcurg dvd-ul cu Memorialul şi fotografiile făcute, una mă impresionează. Filip a fotografiat dincolo de deţinuţii care mergeau aplecaţi spre zidul de execuţie, a fotografiat raze de soare! Şi atunci am înţeles că darul făcut nouă de fericitul Anton Durcovici a fost lumina Domnului de care el se bucură acum în slavă: lumina care luminează deasupra închisorilor noastre personale, deasupra “paznicilor” celui rău care vor să ne împuşte speranţa ori de câte ori încercăm să ne înălţăm ochii sufletului.

Greu de povestit ce am simţit acolo. Nici nu vreau să povestesc sau să fac un rezumat. Nu am cum să explic acel loc. Pentru a trăi experienţa închisorii de acolo, trebuie să mergeţi acolo pentru a înţelege o infimă parte din ce a fost experienţa comunista numită Sighet. Să respiraţi aerul martirilor. Să atingeţi pereţii unde au murit ei, să închideţi uşa, să trageţi zăvorul şi să stingeţi lumina, pentru ca în tăcere şi în întuneric să pricepem o fărâmă din suferinţa lor. Să atingeţi lanţurile, să puneţi urechea pe ziduri şi să ascultaţi vocile care cântă în timp Cristos a înviat!

Fiecare creştin ar trebui să treacă ca vizitator măcar o dată prin această închisoare, să cânte cum am cântat în celula în care a murit de foame Anton Durcovici. Cristos a înviat! Să cânte şi să se roage în cenacolul dedicat rugăciunii şi pomenirii miilor de oameni, sute de mii şi milioane ce au murit in urma mizeriei numită comunism. Cineva se întreba dacă nu au murit degeaba, dacă cumva nu uităm prea repede moartea lor. Daca privim în jurul nostru şi observăm indiferenţa, mâncătorii de seminţe şi manelizarea întregii societăţi, mizeria, grotescul şi transformarea valorilor tindem să zicem ca au murit degeaba. Nu au murit degeaba atât timp cât tu poţi să te rogi acolo. Nu au murit degeaba daca tu sau eu putem să schimbăm mentalităţile lumii secularizate promovând valorile Bisericii, promovând familia şi trăind în Biserica lui Cristos.

Chiar dacă… Una din lecţiile învăţate la Sighet este că nu mai putem să fim indiferenţi, nu mai putem să tăcem.

Nu au murit degeaba. Acolo în închisoare pot să fiu un simplu spectator, vizitator, dar pot să fiu şi un deţinut măcar o oră. Daca am trecut linia celulei voi înţelege că toţi cei care au suferit nu au făcut-o degeaba.

Multe întrebări îmi vin în minte pentru ce au fost trecute, pentru ce sunt acum, dar şi întrebări şi frământări personale. O lacrimă poate mi se iveşte in marginea ochiului, dar e întuneric în celulă şi nimeni nu mă vede că plâng. Mă uit la copilul care ridică un deget spre cer în faţa portretului lui Ceauşescu. Într-acolo ar trebui sa ne uităm, nu la tablourile răului. Intr-acolo e destinaţia noastră. Copiii noştri trebuie să cunoască trecutul.

În curtea interioară, sub galbenul zidurilor înconjurate de sârmă ghimpată, sub un cer albastru şi sub mâinile celor asupriţi îndreptate spre zidul neputinţei, a venit toamna, merele sunt în foc, cu rod bogat.

Ies din memorial aşa cum am intrat, ca într-o biserică, parcă îţi vine să te închini, aşa cum şi înăuntru ai impulsul de a vorbi în şoaptă. Ei nu au murit, ei sunt vii, se aude un glas în inimă.

Şi tot ce a urmat a mustit de lumină: la Cimitirul Rutean şi la Cimitirul Săracilor lumina martirilor din morminte anonime se ridica şi îmbrăţişa ţara întreagă.

La cimitirul rutean credem că ar fi rămăşiţele fericitului Anton Durcovici. Este greu de căutat şi de găsit pe o distanţă foarte mare. Suntem trişti şi un pic revoltaţi pentru că o parte din acel loc este acoperit de gunoaie. Apoi mergem la Cimitirul Săracilor, acolo unde se ştie că ar fi îngropaţi majoritatea episcopilor martiri greco-catolici. Flori galbene sunt pe pământul martirilor şi acolo simţim nevoia ca şi în celelalte locuri să ne rugăm.

Apoi pelerinajul continuă la Mănăstirea Săpânţa-Peri şi la Cimitirul Vesel din Săpânţa oamenii ridicau biserici maramureşene ale căror cruci din vârf vroiau să atingă cerul.

În ziua următoare lumina curăţată de ploaie cu belşug de haruri ne-a călăuzit la Mănăstirea Bârsana, la bisericile din Lemn din Rozavlea, Ieud, Bogdan Vodă, adevărate capodopere străvechi maramureşene.

Lumina creştea în noi odată cu Laudele, cu Rozariile, cu Vesperele. Chiar dacă am urcat prin nori şi ceaţă plângând cu ploaie tăioasă pe telescaunul din Borşa, toţi ne-am bucurat, iar în autocar, schimbându-ne înfriguraţi de hainele ude.

Undeva rămâne imaginea cu părintele Cornel în telescaun cu o umbrelă, în ceaţă şi frig, ca o călăuză ce ne trimite cu gândul iarăşi la Tarkovski.

L-am slăvit pe Isus prin cântecul Andreei “Cum sa-ţi mulţumesc, Isuse…”. Ne-am simţit ca în vremurile studenţiei.

La întoarcere, în pasul Prislop, părinţi şi copii alergam pe cărări luminoase de munte, gustând din natura frumoasă oferită cu dărnicie de Domnul. La Muzeul Naţional al Ouălor Încondeiate din Ciocăneşti mulţimea de ouă pictate ne-a revigorat: imagini de cruci, râuri şi păduri, Isus şi Maica Domnului legau lumina de misterul credinţei, “Cristos a înviat!”

Am ajuns în Iaşi. De acum încolo ne vom ruga altfel misterele de Lumină ale Rozariului, amintindu-ne mereu, la misterul al III-lea de lumină, înscrisul de pe măsuţa minciunii din centrul celulei 13, plină cu dosarele de la Securitate ale celor încarceraţi pentru credinţă: “Fericiţi veţi fi când din pricina mea vă vor ocărî şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră” (Mt 5,11).

Gabriela Grosu şi Claudiu Bârliba

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 22-24 august: Lumină de la fericitul Anton Durcovici

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140914

https://plus.google.com/photos/101385356671132479477/albums/6055592285395808433?banner=pwa