Mărturia părintelui Alexandru Raţiu
Cele trei regimuri de la închisoarea Sighet
Conform promisiunii, dar şi pentru o clară idee despre viaţa din faimosul penitenciar de la Sighet, care a fost numit de cineva „lagăr select”, voi vorbi despre regimurile lui sau despre felul în care a funcţionat, timp de cinci ani, una dintre cele mai vestite închisori din România. Astfel, în ordine, voi vorbi despre:
I. Regimul disciplinar. Toţi deţinuţii au fost îmbrăcaţi în uniformă de ocnaşi, adică în straiele vărgate; fiecare a primit o lenjerie personală: cămăşi cazone, cu mâneci scurte, o zeghe şi un pantalon vărgat, ca de zebră, o beretă tot mică şi vărgată, în picioare ghete pentru vară şi cizme pentru iarnă. A fost foarte greu să se găsească mărimea lor, deoarece erau făcute uniform. Am avut multă trudă până am găsit numărul potrivit. Ne-am ales cu vătămări la picioare. Dar ce contează? Deţinuţii n-au nici o putere de alegere. Îmi amintesc când, a treia zi de la sosire, grupul nostru de preoţi a fost dus la magazia de efecte şi, când ne-am îmbrăcat în costumele vărgate, nu ne-am cunoscut unul cu altul. Eram cu totul schimbaţi. Păream nişte borfaşi sau criminali ordinari. Desigur a fost prima impresie, deoarece la câtva timp ne-am obişnuit şi ne-am împăcat. Atunci am ştiut ce mare cameleon este omul, căci se poate acomoda la orice formă de îmbrăcăminte, chiar şi la cea de paiaţă sau clown. Timp de cinci ani am purtat haine de zebră. Când i-am văzut întâmplător pe episcopii noştri, îmbrăcaţi tot în uniformă de ocnaş, nu i-am recunoscut. Păreau caraghioşi, şi mai ales episcopul meu, dr. Traian Frenţiu, care de obicei era foarte elegant în îmbrăcămintea lui episcopală. De asemenea şi ceilalţi trei.
A treia zi ne-a întrebat directorul dacă avem să ieşim la muncă? „Da, am răspuns noi”. Dar despre ce fel de muncă era vorba nu ne-a spus. Am aflat atunci. Să facem corvezile la închisoare; să măturăm pe secţie, să curăţăm WC-urile, să spălăm rufele deţinuţilor, să tăiem lemne, să cărăm sacii cu alimente, arpacaş sau fasole şi să pompăm apa de la o pompă aspiratoare-respingătoare tip 1848, care trebuia să umple un bazin de 1500 litri, de două ori pe zi.
În fiecare celulă era o tinetă, pentru murdării, pe care deţinutul o ducea la WC-ul de la secţie. Dacă cei bătrâni, care erau izolaţi, nu puteau căra tinetele, noi cei tineri trebuia să le ducem. Aceasta timp de cinci ani. Mai erau şi alte corvezi, spre exemplu zilnic trebuia să facem curăţenie în biroul directorului şi în camera gardienilor. Iar tot la două săptămâni trebuia să spălăm cearceafurile deţinuţilor. Era o muncă grea, deoarece nu primeam săpun destul, astfel trebuia să frecăm cu mâinile, până ne curgea sângele din degete. N-aveam săpun, deoarece unii gardieni îi furau pentru ei şi familiile lor. Noi nu puteam spune nimic.
Am aflat încetul cu încetul cine sunt deţinuţii; am reuşit să-i identificăm pe când măturam pe secţii; ca să nu fim înţeleşi de gardieni, vorbeam în limba franceză; aveam salutul cu „Laudatur”, la care deţinutul, dacă avea curaj, răspundea în şoaptă. Uşile de la celule erau căptuşite cu o placă de tinichea, aveau o vizetă, adică o găurică, în uşă, care se închidea pe dinafară. Gardianul stătea în spate; pe secţii ieşeam noi preoţii, 12 la număr; la bucătărie se găseau deţinuţii politici; îmi amintesc de câţiva: Pop Romulus, Papacostea, Caracostea, Marinescu, Nistor, Ştefănescu-Goangă… Pe secţii nu era voie să vorbim cu voce tare; la fel trebuia să păstrăm secretul; nu era voie să aflăm ce fel de închisoare este; n-aveam voie să ne chemăm pe nume. Dar ceea ce a fost mai chinuitor în tot timpul a fost interzicerea de-a ne ruga cu voce tare în celule şi lipsa completă a Sfintei Liturghii. Nu exista nici o capelă, aşa cum existaseră la toate închisorile de drept comun, n-am primit nici un ziar sau alte cărţi de citit, deci moarte intelectuală completă. N-am avut nici o vizită şi nici o corespondenţă cu familiile noastre. Dacă găseam o bucată de ziar, la WC, lăsată de gardieni, după ce-şi terminau necesităţile fizice, plină de fecale, noi o luam şi o citeam cu mare curiozitate. Voiam să ştim ce se petrece afară, în ţară, în lume. Sighetul a devenit o închisoare grea, cu regim disciplinar foarte aspru, pe care străinii din lumea civilizată, din Apus sau din America, nu l-ar fi putut nici înţelege, nici aproba. Noi, totuşi, preoţii de corvezi, am reuşit să furăm uneori ziarele comuniste pe care le avea directorul şi gardienii la birou şi din greşeală le uitaseră acolo.
Odată, curăţind un birou, am şterpelit „Scânteia”. Am băgat-o în sân; am dus-o în celula noastră, am citit cu nesaţ; am reuşit să o transmitem episcopilor din celula 48, deoarece am ascuns-o în soba de teracotă care era la WC-ul de la secţia a 2-a. Vreau să mai spun că regimul disciplinar era foarte greu şi periculos. Faptul că umblam pe secţii mi-a dat prilejul să vorbesc la uşile deţinuţilor, pe unii i-am identificat, dar la urmă am fost prins când comunicam cu generalul Vasiliu; lui îi lăsasem la WC un ziar furat de la birouri; au dat peste el; generalul ameninţat a declarat că eu i-am dat foaia s-o citească; atunci directorul Ciolpan m-a izolat jos la parter, într-o celulă mică; mi-a acoperit geamul cu o placă de scândură, în celulă era mereu întuneric. Apoi m-a bătut un gardian (Cornea) şi nu m-au scos la plimbare, numai rareori, singur prin curtea închisorii, cu ochii la pământ şi cu mâinile la spate. Nu era voie să privesc spre cer; santinela din gheretă, de pe zidul exterior, avea ordinul să mă supravegheze şi să anunţe la gardianul de pe secţie. Acest regim a durat şase luni. De asemenea, pentru că am fost surprins că am vorbit la uşile deţinuţilor, am fost izolat la celula neagră, numită şi mititica, complet întunecată, la secţia a 2-a, dezbrăcat, numai în chiloţi. Am stat trei zile, noaptea am dormit pe duşumea; mâncare am primit odată pe zi. Cu această ocazie a venit de la Bucureşti un oarecare Leonida, ofiţer de securitate, care avea în grijă în mod deosebit lotul nostru de episcopi şi preoţi. El m-a anchetat, m-a insultat şi mi-a promis să mă bată, dar a zis: „Mi-ar trebui o bâtă să te pocnesc de câteva ori”.
Acest Leonida a fost călăul Bisericii Române Unite, probabil că el era şi al celorlalţi 90 de foşti miniştri, din toate partidele, începând cu cei din guvernele de după 1918, şi terminând cu Tătărescu, ministru în guvernul Groza.
Dar cu toată asprimea regimului disciplinar, am reuşit să aflu numele multor demnitari, despre care eu, ca elev de liceu, am auzit vorbind între anii 1927 şi 1934.
Am auzit că Leonida trăieşte azi la Bucureşti, nu mai este la securitate, dar probabil pensionar, plătit bine. Nu este singur în această situaţie, în România de astăzi, democratică şi creştină. Mai sunt şi alte lepre, care iau banii ţării, banii poporului român, sunt pensionaţi. Păcat că nu pot merge în ţară, sunt bătrân şi olog. Eu i-am iertat şi mă rog pentru ei să se mărturisească, dar ar trebui arestaţi şi închişi, aşa cere atât dreptul civil, cât şi morala creştină: Uită, dar fă dreptate.
II. Regimul alimentar. Acest regim, sunt sigur, a fost întocmit de Ministerul de Interne, de un comitet de medici, toţi comunişti. El consta din o raţie alimentară, care n-a depăşit niciodată 1300 de calorii, necesare unei persoane să nu moară de foame – ba chiar s-a coborât la 700 de calorii. De fapt, primeam dimineaţa o căniţă cu zeamă de zer, la amiază şi seara un polonic de 500 grame de supă de arpacaş, supă de varză sau supă de fasole. N-am primit niciodată carne de vită sau de porc sau de găină. Timp de trei ani, am avut acest regim, uneori dimineaţa primeam o căniţă de cafea neagră sau alta de terci (făină de porumb) şi o bucăţică de marmeladă. După dejun eram mai flămânzi decât înainte. La prânz şi la cină, polonicul de supă de arpacaş sau de fasole era numai apă goală, fără grăsime; ne miram cum pot bucătarii să pregătească mâncarea noastră fără ulei; de asemenea, cafeaua atât de puţin îndulcită. Singur terciul era gustos, însă insuficient. Noi, preoţii care făceam corvezile, mai coboram în beci, unde găseam morcovi, pe jumătate uscaţi, sau cepe, furam din ele, le ascundeam în sân, ca să nu ne prindă gardienii, uneori eram prinşi şi pedepsiţi, era un flagrant delict. Din cauza foamei mulţi deţinuţi – mai ales din celule mici, de izolare – au căzut în distrofie, care le-a cauzat moartea.
Ceea ce a fost mai grozav şi constituie o crimă ordinară a fost faptul că gardienii distribuiau mâncarea. Ei nu puteau schimba nimic. Însă după trei ani, adică în primăvara anului 1953, luna martie, directorul Ciolpan şi gardienii au cumpărat doi purcei, pe care i-au adus la închisoare. Pe mine m-au obligat să fac un coteţ pentru ei. Eu am refuzat, deoarece le-am spus: eu nu sunt tâmplar de meserie, eu sunt preot, nu mă pricep. Cu chiu, cu vai, au înţeles şi un gardian, pe nume Cozac, care îşi dădea mereu aere de priceput şi iscusit meseriaş, a executat lucrarea. El mi-a spus: „Noi, comuniştii, la toate ne pricepem”. Dar purceii aveau nevoie de mâncare. De unde să le dea Ciolpan şi gardienii? Lucru foarte simplu: din mâncarea noastră. De aceea gardienii care distribuiau mâncarea ne dădeau nouă supa goală, iar restul: arpacaşul, fasolea sau cartofii îi dădeau la purcei. Pe mine mă chemau, adică mă scoteau din celulă şi mă obligau să le dau ceea ce era mai gros sau mai consistent: adică ceea ce lăsau ei pe fundul tinetei sau al ciubărului cu mâncare. Aceasta a durat timp de trei luni, eu am fost trimis mereu să le împart mâncarea; purceii s-au îngrăşat, nu prea tare, până când un colonel de la Securitate, din Bucureşti, a vizitat închisoarea. Când a aflat, sau a văzut coteţul cu cei doi porci, a strigat la ei, la director şi gardieni. A doua zi porcii au fost duşi, mi se pare i-a înjunghiat directorul şi a împărţit carnea împreună cu gardienii!
Un alt fapt, mai grozav şi mai criminal decât cel cu porcii, a fost mâncarea pe care ne-au oferit-o tot în cele trei luni, din martie, aprilie şi mai 1953. Astfel, închisoarea a primit gratuit (ori probabil a plătit ceva pentru ele), de la abatorul oraşului, măruntaie de vită, adică burţi nespălate bine, care miroseau a fecale sau balegă de vacă; potroace, adică plămâni tot de vită, pe care le-au fiert, fără nici un fel de condiment. Noi. Preoţii, am fost obligaţi seara să le fierbem odată cu mămăliga, care era bună (în adevăr, nu era fiartă bine, deoarece bucătarii nu primeau combustibil suficient). Îmi amintesc de potroacele care pluteau în cazan; erau negre, nefierte şi infecte; când gardienii au distribuit mâncarea, la prânz şi la cină, toată închisoarea mirosea a fecale. Chiar gardienii (unii erau oameni simpli şi cinstiţi în serviciul lor) ne spuneau: cum puteţi să mâncaţi astfel de mâncare, greu mirositoare, pe care nici câinii n-o pot suferi? Nu ştiu ce-am răspuns. Dar eram flămânzi şi trebuia să mâncăm pentru ca să supravieţuim. Oare s-a mai servit undeva, în lumea civilizată, o astfel de mâncare sau ba? Nu ştiu.
Noi am supravieţuit, dar mulţi dintre cei 150 de deţinuţi au suferit foame, adică înfometare. Eu îmi amintesc de episcopul Ioan Suciu şi de părintele Neda de la Blaj, care au fost izolaţi de Leonida pentru că au fost liderii rezistenţei anticomuniste (amândoi erau şi scriitori). Însă ei trebuiau să dispară, nu prin împuşcare, ci prin distrofie.
După 50 de ani, mă mir cum de nu m-am îmbolnăvit, aveam bube pe buze, herpes. N-am luat nici un medicament. Se vede că Bunul Dumnezeu m-a ajutat şi am supravieţuit.
III. Regimul sanitar. Ultimul despre care vreau să scriu şi care merită să fie cunoscut de toată lumea modernă. Acest regim a fost absolut neomenesc, cred că nu poate fi aplicat nici la sclavi şi nici la animale. Pe scurt, a fost aproape inexistent. Închisoarea avea medicul ei, „doctorul” Lungu, şi un sanitar, Rusneac, voinic, fost tăietor de lemne în pădure, cu nişte braţe vânjoase şi pumnii mari, ar fi putut omorî o vită cu ei. Exista şi o mică infirmerie, dar goală, fără medicamente. Medicul şi sanitarul, învăţaţi de directorul Ciolpan şi de gardianul de serviciu, ne vizitau în fiecare Duminică. Noi îi salutam, „să trăiţi domnule doctor – sunt deţinutul x, y –, mă doare capul sau măseaua, stomacul sau altceva”. Lungu se uita la noi şi zicea „hm!”, apoi spunea sanitarului să aducă o aspirină etc., după care pleca. Aceasta a durat cinci ani. Când eu m-am plâns că mă dor dinţii sau măseaua, el a promis că va aduce trusa de scos dinţii. N-a adus-o niciodată. Am răbdat, am răbdat şi am tăcut. Avea apoi alt răspuns: când părintele canonic Tămâian s-a plâns că-l doare stomacul – avea ulcer –, doctorul i-a spus acelaşi lucru: să lăsăm să lucreze natura. Nu i-a dat nici un medicament. A răbdat timp de cinci ani, dar, ca prin minune, s-a vindecat de ulcer singur. În libertate i-au spus: „Ştiţi că Lungu a fost o minune de doctor?”. Alţi bolnavi care-i cereau medicamente, au păţit la fel. Noi ne-am mirat şi întrebat adeseori dacă Lungu este sau nu medic calificat; am ajuns la convingerea că nu este şi n-are pregătirea profesională. În orice caz, mulţi au murit; ştiu că n-a palpat pe nici unul – că n-a adus nici măcar trusa de scos dinţi. Deţinuţii au suferit şi mulţi au murit din cauza nepriceperii lui. Am aflat mai târziu, după eliberare, că el n-a avut nici o pregătire medicală. El a fost pe frontul sovietic, la Odessa, unde era asistent la un medic român; acesta a murit pe front, iar Lungu i-a luat (furat) actele şi s-a întors în ţară cu acte false. Teohari Georgescu l-a numit medic de circumscripţie la Sighet. Aşa a ajuns apoi medicul închisorii. Lucrul acesta l-am auzit de la un medic adevărat: în anul 1954, au fost chemaţi toţi medicii la Bucureşti pentru verificare. Pe Lungu l-au găsit cu actele furate – deoarece în comisia medicală era un doctor care îl cunoscuse pe cel mort la Odessa. Lungu a fost arestat şi condamnat la 16 ani închisoare: „acte false”. Nu ştiu câţi a executat, deoarece în 1991 am citit interviul fostului director Vasile Ciolpan, care a declarat unui reporter că Lungu ar fi plecat în străinătate.
Deci omul nu avea pregătire şi a fost un intrus; nu-i de mirare, deoarece Teohari a ales oamenii care puteau să chinuiască pe deţinuţii de la închisoarea cea mai vestită: a miniştrilor şi a episcopilor; pe foştii demnitari ai ţării şi pe episcopii şi preoţii care au format lotul cel mai important de rezistenţă anticomunistă. Regimul sanitar a fost deci inexistent.
Întrebarea: nu existau medicamente în România, care să ajute pe bolnavii din închisoarea Sighet? Răspunsul: existau, însă ordinul de sus, de la Interne, era să nu fie ajutaţi, adică să moară.
Înainte de-a termina acest capitol trist şi urât, cred că este necesar să vorbesc despre cei 50 de morţi, care, dacă nu puteau fi salvaţi de la moarte, puteau fi trataţi omeneşte. Eu am ştiut despre toţi cei 50 de oameni mari ai Ţării şi ai Bisericii şi-am notat pe uşa camerei nr. 48 numele lor. Când am vizitat Sighetul în 1991, am trecut pe la închisoare, care era într-o stare dezastruoasă, deteriorată, şi n-am mai putut deosebi nimic; trecusem numai iniţialele, care s-au şters, aşa că nu se mai putea citi nimic. În schimb, în lucrarea lui C. C. Giurescu „Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet” se află unele din numele lor.
Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
