Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Memoria închisorii Sighet

Memoria închisorii Sighet

Mărturia părintelui Alexandru Raţiu 

Morţii

Voi pomeni numai pe câţiva, de care îmi amintesc.

Primul a fost Dinu C. Brătianu, şeful partidului liberal, octogenar, a murit în 31 august 1950, la celula 12; era bolnav şi cerea ajutor, bătea cu lingura în ţeava de la calorifer. Nu l-au auzit şi nu l-au ajutat.

 Al doilea a fost episcopul Anton Durcovici (de la Iaşi). În 10 decembrie 1951, l-am auzit cum gemea, izolat la camera 14, la parter; am întrebat cine este – Antonius muribundus.

Al treilea a fost Radu Roşculeţ, fost ministru al Cultelor. La 7 februarie 1952, era izolat în celula 12; se pare că s-a spânzurat. Caraliul şi sanitarul l-au aflat în celulă; au stat mai mult timp. Când au ieşit, au luat ceva albituri cu ei. Noi, preoţii de la celula 16, căutasem să-l salvăm, am vorbit cu el, dar degeaba; bietul era disperat şi a găsit că sinuciderea este singura cale de salvare. Desigur, din punct de vedere psihologic, este justificat, dar din punct de vedere creştinesc sau moral nu; este păcat grav sinuciderea; dacă însă Radu Roşculeţ a devenit cumva anormal, atunci nu poate fi osândit.

Al patrulea a fost prepozitul Augustin Maghiar de la Oradea, ultimul vicar al diocezei, originar din comuna Sanislău; a fost un preot excelent, evlavios, dar şi glumeţ; izolat la celula 8 de la parter; era bolnav cu inima; când l-am informat că se află la Sighet împreună cu toţi episcopii, a fost fericit că nu este singur. A murit în 20 august 1952.

 Al cincilea a fost episcopul dr. Traian Frenţiu, de la Oradea. Născut la Orăştie în 1875, era fiul protopopului din oraş. El a fost cel mai mare mecena al culturii religioase şi al muzicii. A fost un foarte bun gospodar: sub conducerea lui cele două dioceze de Lugoj şi Oradea Mare s-au mărit şi organizat foarte bine. Episcopul Frenţiu a subvenţionat pe soprana Lia Hubic, una din cele mai bune cântăreţe pe care  le-a avut Opera română în ultimii 50 de ani. El a clădit 30 de biserici în dioceza de Oradea, din economiile lui proprii, şi a dat burse la mulţi seminarişti care au studiat în  străinătate. Episcopului Frenţiu îi plăceau mult ceremoniile religioase şi a subvenţionat vestitul cor bisericesc al părintelui Francisc Hubic de la Catedra din Oradea. A fost bolnav în ultima vreme; a decedat în 20 iulie 1952.

Al şaselea a fost Tătăranu, fost director al Băncii Naţionale. Izolat la celula 12, a murit în luna septembrie 1952.

Al şaptelea a fost Sandu Ion, fost consilier la comisia de la Versailles, expert în economie şi finanţe. El era bolnav şi, neglijat de medicul Lungu, s-a stins din viaţă în luna octombrie 1952.

Al optulea a fost Sever Bocu, deputat P.N.Ţ. era izolat la celula 23; mi se pare că suferea cu nervii; când avea crize îşi muşca bereta de pe cap; a fost neglijat. L-am văzut pe sanitarul Rusneac cum îl lovea cu pumnii în cap, să moară mai repede. A decedat tot în anul 1952, dar nu ştiu nici luna, nici ziua morţii.

Al nouălea a fost Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. El a fost adus de la Galaţi la 15 august 1951, cu toţi fruntaşii ţărănişti: Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino (ziarist) şi ceilalţi, total 7 persoane. Era grav bolnav, suferea de prostată. A fost în celulă cu fratele călugăr Ioan Raţă-Tarciziu, apoi cu Nicolae Carandino. (…)

Al zecelea a fost generalul Alexandru Tătărescu, cel mai mare în familia Tătărescu. El a stat tot timpul izolat. Uneori reuşeam să vorbesc cu el. Era foarte trist: explicabil, un bărbat căsătorit, având atâţia ani de fericire casnică, să fie acum smuls din familie şi nevinovat, să moară singur, într-o celulă rece şi săracă. Îmi închipui cât de greu le-a fost la toţi cei care au fost răpiţi din familiile lor, să fie închişi ca nişte borfaşi ordinari, să închidă ochii complet părăsiţi. L-am jelit eu cu fraţii preoţi şi m-am rugat pentru el.

Al unsprezecelea a fost episcopul dr. Ioan Suciu, cel mai tânăr dintre ierarhii greco-catolici şi cred că cel mai tânăr episcop pe care l-a avut Biserica Română Unită. Era născut la Blaj, în 1907. A studiat la Roma, hirotonit de preot în 1929 şi consacrat ca episcop vicar de Oradea, în 20 iulie 1940, adică la vârsta de 33 de ani. Din 1940 şi până în 1947 a fost conducătorul spiritual al diocezei, desfăşurând o activitate bogată, atât în folosul clerului orădean, cât şi al tineretului. A fost unul dintre cei mai mari predicatori din România, cucerea prin cuvântările sale; pentru prima dată l-am auzit în 1937, când, în Postul Mare, timp de o săptămână, a vorbit despre Patimile Mântuitorului. Catedrala era ticsită de lume, erau prezenţi şi ortodocşi, care l-au admirat şi l-au ascultat cu sufletul la gură; eu eram seminarist în anul II la Filosofie, trebuie să mărturisesc că n-am auzit pe nimeni în dioceza Oradea care să-l fi depăşit. Înaintea lui a fost predicator părintele Ion Gârleanu, călugăr franciscan, care de asemenea a fost un alt Gură de Aur; episcopul Suciu a fost un alt Lacordaire – mare predicator francez modern. El s-a distins şi ca scriitor, publicând revista „Tinereţea Nouă”, a scris biografii despre tinerii sfinţi din Europa. Alte două cărţi ale sale se intitulau „Eroism” (1942) şi „Tinereţe” (1942). A predicat exerciţii spirituale studenţilor de la Cluj şi Timişoara. A vizitat toate parohiile, cam 200, din dioceză. A fost la Ip şi Trăsnea, unde a celebrat o Liturghie pentru cei 107 români ucişi de armatele hortiste, în toamna anului 1940, odată cu cedarea Transilvanieie la Ungaria. A pregătit o trilogie „Tata, Mama şi Copilul”, din care a terminat, însă, numai „Mama”. N-am spaţiu suficient ca să citez cât aş vrea din lucrările sale. În general, el a îndemnat tineretul la o viaţă eroică. A spus adeseori că numai eroii vor mântui Neamul Românesc de trădători, de laşi. Din 1947, a fost numit administrator apostolic al Mitropoliei de Blaj. În 29 octombrie 1948 a fost arestat odată cu ceilalţi episcopi; închis la vila Patriarhului de la Dragoslavele (Muscel), iar mai târziu la mănăstirea Căldăruşani. De aici a fost ridicat în 18 mai 1949 şi dus la Ministerul de Interne, unde a fost bătut şi înfometat. În septembrie 1950 a fost transferat la închisoarea din Sighet, unde, de asemenea, a suferit foamea. Din cauza condiţiilor de la Interne a contactat şi otită cronică. L-au izolat, împreună cu canonicul Augustin Neda, sus la secţia a III-a, unde i-am găsit la celula 85. Deşi erau distrofici, li s-a refuzat regimul alimentar. Lipsit de hrană şi medicamente, în ziua de 27 mai 1953 a trecut la cele veşnice. A fost un sfânt, care a trăit aşa cum a crezut, şi a murit aşa cum a trăit. A fost înmormântat, alături de ceilalţi martiri naţionali şi spirituali, în cimitirul părăsit al săracilor de la Sighet. În anul 1991 am vizitat acel cimitir, însă      n-am găsit nici un indiciu referitor la mormântul lui. În orice caz, a fost aruncat într-o groapă de un metru adâncime, fără ceremonie funerară şi fără cruce la căpătâi. Cineva spunea că episcopul Ioan Suciu este „un sfânt care pare că s-a coborât dintr-un iconostas”.
Eu personal nu mă îndoiesc de acest adevăr, de aceea aştept cu nerăbdare ridicarea lui la cinstea altarului, adică la viitoarea canonizare, la Roma, într-un viitor apropiat, împreună cu ceilalţi episcopi.

Al doisprezecelea personaj pe care vreau să-l pomenesc este Gheorghe Brătianu, marele profesor şi academician, director al Institutului de Istorie în urma lui Nicolae Iorga.  Gheorghe Brătianu, de asemenea, merită să fie comentat de mine, deoarece am avut deosebitul prilej să-l cunosc câţiva ani la închisoare. A fost mereu izolat. Prima dată la celula nr. 8, la parter. Aici a stat un an. Eu l-am urmat, după mutarea lui la secţia a II-a. Îmi amintesc totuşi că, în celula 8, el a lăsat gravat pe perete un plan mare cu istoria omenirii. Era scris în limba franceză. Însă ceea ce m-a uimit mai mult a fost o rugăciune frumoasă, tot în franţuzeşte, închinată lui Iisus Christos. Atunci am memorizat-o, dar după ani am uitat-o cu totul. Regret mult, însă la închisoare n-aveam nici hârtie şi nici creion ca să înregistrez ceva vrednic de păstrat undeva în memoriile mele.
În anul 1953, Gheorghe Brătianu a fost mutat sus, la secţia III, celula 72; am reuşit să-l chem la uşă şi să-i spun noutăţi, dar el nu s-a prezentat niciodată, era foarte prudent. În singurătatea lui s-a consumat mult. Într-o zi din aprilie 1953  l-am zărit la plimbare, în curtea interioară. Era înalt, destul de sprinten şi se plimba cu paşi repezi, dar totuşi gardianul de serviciu, Vasile Laviţă din Fereşti (Maramureş) striga să se mişte mai repede, în pas alergător. (…)

Al treisprezecelea a fost Nicolae Păiş. El era bătrân. A fost izolat în camera 19, jos la parter. (…)

Al patrusprezecelea a fost Constantin Argetoianu, izolat la camera 12. Era bătrân şi bolnav.(…)

Al cinsprezecelea a fost părintele Tit Liviu Chinezu. Mi se pare că a fost consacrat în mod clandestin, la Căldăruşani, odată cu canonicul dr. Ioan Chertes. Deoarece consacrarea s-a făcut noaptea, pe ascuns, noi n-am aflat decât la Sighet. Securistul Leonida ştia, probabil, i-a spus stareţului Ipolit Ciubotariu ori altcineva. Prea Sfinţitul Frenţiu de asemenea a tăcut. Într-o zi am aflat, tot la Sighet. Leonida a intrat în celula noastră şi s-a adresat direct lui Chertes: „A, şi tu eşti episcop, inspectore?” Chertes a negat. Apoi către Tit Liviu Chinezu: „Dar tu, cu sora Ionela, o escroacă?” când episcopul Chinezu s-a îmbolnăvit, directorul Ciolpan l-a izolat la celula 64, secţia II. Aici, în luna ianuarie, au deschis geamurile. Era frig crâncen. Sărmanul bolnav, l-am auzit gemând. Desigur frigul a contribuit la moartea în 15 ianuarie 1955. El este ultimul deţinut despre care am reţinut aceste amănunte. În cartea mea „Biserica furată”, în a profesorului C. C. Giurescu „Cinci ani şi două luni în penitenciarul  Sighet”, în altă lucrare, a Prea Sfinţitului Ioan Ploscaru, „Lanţuri şi teroare”, sunt mai multe relatări. Acestea sunt – şi nu sunt – suficiente pentru ca marele public românesc să-şi facă şi ideea despre închisoarea grea de la Sighet, între anii 1950-1955. Cei care au mai scris despre Sighet, câţiva, au comis multe erori. Ceea ce am scris eu, ca martor ocular, este purul adevăr. Dacă va mai fi nevoie în viitor, aş putea să mai scriu ceva, care să contribuie la aflarea adevărului; despre atitudinea şi jertfa miniştrilor, şi mai ales a grupului celor 56 feţe bisericeşti, care au suferit pentru Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.

 

Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003