Mărturia părintelui Gheorghe Pătraşcu
După o săptămână de şedere la Ministerul de Interne, într-o dimineaţă, mi s-a poruncit:
– Adună-ţi lucruşoarele pentru plecare.
Am fost scos afară şi introdus într-o cămăruţă dintr-un autobuz-dubă. Era atât de mică, încât abia încăpeam în ea şezând pe scaun. Mi s-a dat o jumătate de pâine şi 250 g de marmeladă, hrană rece pentru toată ziua. Am avut impresia, şi nu m-am înşelat, că în aceeaşi maşină mai erau şi alte cămăruţe în care se aflau oameni transportaţi ca şi mine. La plecarea maşinii, doi securişti, care se aflau în faţă lângă şofer (eu îi auzeam, dar nu-i vedeam), au zis: Hai, pornim către Constanţa. Dar, plecând maşina, am observat de pe gemuşor că soarele rămânea în urma noastră, iar noi ne îndreptam spre nord. Cu cât mergeam înainte, cu atâta securiştii aminteau despre localităţile din sudul Munteniei, ca şi cum ne-am duce spre sud, dar o făceau numai ca să ne inducă pe noi în eroare. Seara, pe la orele opt, am ajuns într-un oraş mare. Maşina a intrat într-o curte străjuită de gard înalt de fier şi cu porţi tot de fier, înalte şi bine ferecate. Era la Securitate, fără îndoială. Am fost dus într-o cameră mică unde erau patru paturi, două etajate. Ofiţerul care m-a condus acolo mi-a poruncit foarte sever să nu spun celor din cameră cine sunt şi de unde vin. Lor de asemenea le-a interzis categoric să stea de vorbă cu mine. Dar abia s-a închis uşa pe dinafară şi lacătul a fost încuiat, că am şi întrebat:
– Unde suntem aici?
– Sunteţi la Cluj, mi-au răspuns trei voci într-un ton.
Un deţinut lipsea: era la anchetă. Am făcut cunoştinţă imediat între noi, fiecare descriindu-şi necazul şi suferinţa. După câtva timp, ni s-a adus tuturor cina: era o gamelă cu un fel de varză fiartă, foarte acră. Cu toată foamea ce-o aveam, n-am putut-o mânca. Pe la orele zece ne-am culcat, eu ocupând locul celui dus la anchetă. După miezul nopţii, dânsul s-a întors tulburat şi revoltat că un tânăr anchetator îi punea beţe în roate, fiindcă la un bal el dansase cu o tânără la care ţinea acel securist. Ce probleme serioase agitau pe susţinătorii Republicii!… Restul de noapte l-am petrecut şezând pe marginea patului de jos în care dormeau ceilalţi.
Dimineaţa am fost chemat să-mi ocup locul în dubă şi am plecat. Acuma ştiam că mergem spre nord, dar nu ştiam unde anume. Am străbătut mai multe sate, oraşe, şi pe la orele 14 ne-am oprit. Când am coborât din maşină, pe cine întâlnesc? Pe Părintele Gheorghe Peţi, pe Pr. Ştefan Tătaru şi un preot înalt, zâmbăreţ. Era Prea Sfinţitul Alexandru Todea de la Blaj, episcop clandestin greco-catolic de la Alba Iulia şi Făgăraş. După ce am făcut cunoştinţă, am fost introduşi într-o cameră destul de curată cu şase paturi etajate, unde erau următorii episcopi: Mons. Márton Áron de la Alba Iulia, Mons. Augustin Pacha de la Timişoara, Mons. Adalbert Boroş, episcop clandestin de Timişoara şi Mons. Schubert, episcop clandestin de Bucureşti. Mai erau încă trei preoţi: Mons. Waitner, directorul Cancelariei episcopale romano-catolice de la Timişoara, Mons. Heber, secretarul episcopal de Timişoara şi Mons. Lászlo Ignat, directorul Cancelariei episcopale romano-catolice de Alba Iulia. Am rămas împreună, iar după câteva zile s-au mai adăugat alţi doi: Prea Sfinţitul Ioan Dragomir, episcop clandestin greco-catolic de Baia Mare, şi Pr. Aurel Leluţiu. Eram cu toţii condamnaţi şi locuiam în camera 45. Alături de noi, în camera 44 se aflau episcopii greco-catolici: Mons. Valeriu Traian Frenţiu, episcop greco-catolic de Oradea, Mons. Alexandru Rusu, episcop greco-catolic de Maramureş, Mons. Dr. Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj, Mons. Ioan Bălan, episcop greco-catolic de Lugoj, Mons. Ioan Suciu, episcop auxiliar greco-catolic de Blaj, Mons. Ioan Chertes, episcop auxiliar de Cluj, şi pr. canonic Coriolan Tămâian, vicar general greco-catolic de Oradea. Dânşii erau toţi judecaţi şi necondamnaţi, dar anchetaţi şi terorizaţi destul de mult. Fiind vecini cu noi, mai puteam să ne dăm unele semne prin perete, sau pe la uşă, prin cei doi „măturători”.
Viaţa la Sighet
Închisoarea în care ne aflam aici era situată în mijlocul oraşului, lângă sau unită cu Tribunalul, după sistemul vechi austro-ungar. De la Tribunal condamnatul era introdus imediat în închisoare. În interior erau camere mari, comune, şi camere mici, celule pentru o singură persoană. Etajele nu aveau coridor, ci doar un fel de „trotuar” în faţa camerelor. Acesta era străjuit de un gărduţ de fier, iar de jos se puteau vedea uşile tuturor camerelor de la etaje.
În camera noastră aveam pat destul de bun, saltea de paie, pernă umplută cu paie, un cearceaf şi o pătură. Aveam încălzire centrală, podea de scândură, destul de bună, şi… „tinetă” (un fel de ciubăr) pentru necesităţi.
După ce am făcut cunoştinţă – eram într-o societate selectă, ne-am făcut un program zilnic. Scularea era la orele 5, iar culcarea la orele 22. Timpul din zi ni l-am organizat în aşa fel, încât făceam rugăciuni, meditaţie şi Sfânta Liturghie (numai rugăciunile recitate) împreună. Din când în când, un episcop ne ţinea câte o conferinţă. Au fost foarte interesante conferinţele Prea Sfinţitului Márton Áron despre înaintaşul său, episcopul Mailat. Prea Sfinţitul Pacha ne întreţinea cu „viţiile” sale, adică povestiri glumeţe, pe care le spunea cu deosebită măiestrie şi fin simţ umoristic.
Activităţi în cadrul închisorii
Fiind singura cameră de condamnaţi, noi eram solicitaţi să facem serviciile ce erau de executat în cadrul închisorii. Astfel, când era cazul, noi eram scoşi afară să tăiem lemne. Noi descărcam maşinile cu alimente care veneau la puşcărie. Noi mergeam la subsol să punem în funcţie pompa de apă care alimenta întreaga închisoare. Trebuie să remarc că era o pompă foarte rudimentară: pentru ca să scoată o găleată cu apă trebuia să tragem cinci persoane odată, unul învârtind roata şi patru trăgând de o pârghie de lemn ce ajuta roata. La învârtit coarba roţii nu putea oricine, ci numai episcopul Todea şi subsemnatul; iar patru episcopi sau preoţi trăgeau de coada pârghiei. La fel pentru transportat sacul de 100 kg, în magazie: arpacaş sau fasole etc. numai noi doi eram în stare să-l purtăm pe scări până la etajul doi unde era magazia.
Cea mai importantă muncă ne-a revenit tot nouă, celor doi amintiţi: măturarea pe coridoarele puşcăriei. Aici am avut ocazia să cunoaştem multe persoane şi să culegem ori să comunicăm multe informaţii pentru confraţii deţinuţi.
Înainte de venirea noastră la Sighet, măturător era unul singur: Pr. Alexandru Raţiu, preot greco-catolic din Oradea. Dar dânsul a făcut o „gafă” cu ocazia venirii Episcopului Dragomir şi Părintelui Leluţiu: a deschis uşa camerei, a intrat la ei şi i-a îmbrăţişat, ceea ce era împotriva disciplinei puşcăriei. A fost schimbat din acest serviciu şi am fost aleşi noi doi: Prea Sfinţitul Todea şi cu mine, ca fiind „mai cuminţi”. Timp de aproape trei ani, noi eram scoşi dimineaţa să măturăm pe coridoarele din faţa camerelor. Aveam grijă să adunăm în faţa fiecărei camere o grămadă mică de gunoi. Miliţianul nu se putea ţine de noi. Trebuia să stea în fundul coridorului care avea lungimea de circa 30 m. Noi, când terminam de măturat, procedam astfel: Prea Sfinţitul Todea lua un făraş mic în mână şi mătura, iar subsemnatul lua un vas mărişor de tablă şi mergea cu spatele spre miliţian. Episcopul Todea, plecându-se să strângă gunoiul, «din greşeală», la repezeală, lovea şi uşa celui ce se află înăuntru. Acela venea la uşă şi se închega un scurt dialog: Cine e aici? De când ai venti? Pe cine îl mai ştii prezent aici? În care cameră? etc. Sau: dacă era interesat şi întreba despre cineva, în caz că ştiam ori aveam noi informaţii „de afară”, i le comunicam… Astfel am ajuns să cunoaştem că în acea închisoare, la Sighet, se aflau Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Argetoianu, Ilie Lazăr şi oameni de litere: istosicii Ioan Lupaş şi C. C. Giurescu, Silviu Dragomir şi mulţi alţii. Am ştiut când a murit, chiar în vara lui 1952, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, un an mai târziu Episcopul Ioan Suciu şi în 1955 Episcopul Tit Liviu Chinezu.
Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
