Home » English » Center for Studies » A book for each day » Memoria închisorii Sighet

Memoria închisorii Sighet

posted in: A book for each day

În 24 mai 1950 4 episcopi şi 21 de preoţi greco-catolici, arestaţi încă din 1948 şi închişi la mănăstirea Căldăruşani, au fost transferaţi la închisoarea din Sighet, unde vor fi încarceraţi până în 1955. Pe parcursul anului 1950 lor li s-au alăturat şi alţi episcopi şi preoţi greco-catolici şi catolici. 

 

 

Mărturia preotului Alexandru Raţiu

Aurora, (U.S.A.), 6 Mai 1998

Mult stimată doamnă Blandiana,

Mă bucur foarte mult că mi-aţi trimis o depeşă prin care îmi cereţi să vă scriu ceva ce încă nu se ştie despre condiţiile din închisoarea Sighet, care a fost între anii 1950-1955 închisoarea miniştrilor şi a episcopilor greco-catolici; noi, deţinuţii din ea, o şi numeam „lagăr select”. Ar fi trebuit să fie aşa, însă în realitate a fost o închisoare grea, adică ordinară, aşa cum au fost închisorile pentru borfaşi, cu regim greu. (…)

(…) În ziua de 24 mai 1950 au sosit la mănăstirea Căldăruşani, unde eram surghiuniţi, două dube, cu un şef de la Interne, într-o maşină nouă, de patru persoane. Pentru fiecare dubă erau doi şoferi şi patru agenţi însoţitori, înarmaţi cu pistoale, deci în total 12 agenţi, cu un comandant, un medic şi un şofer. Ne-au scos pe toţi în curtea sau ţarcul mănăstirii; au citit apelul nominal şi ne-au repartizat câte 12 preoţi în fiecare dubă, plus pe cei patru episcopi, Frenţiu, Rusu, Hossu şi Bălan. Episcopul Suciu era dus la Ministerul de Interne; iar episcopul Aftenie murise tot acolo în 10 mai. (Noi nu ştiam atunci. Îmi amintesc însă că în 25 mai 1949 episcopul Aftenie ne spusese: „Dacă pe mine mă izolează la Interne, eu mor acolo”. Aşa a fost.) Deci rămăsesem la Căldăruşani 21 preoţi şi patru episcopi.
Am pornit. Cele două dube au ieşit la şoseaua Bucureşti-Ploieşti.
Noi, când dubele s-au oprit la Tâncăbeşti, ne-am şi gândit la moarte. Totul era posibil. Agenţii ne închiseseră pe dinafară în dube şi se uitau la o hartă întinsă pe şosea. Nu ştiam ce fac. În noi a intrat frica, ne gândeam că suntem singuri şi agenţii pot face orice cu noi. Ei desigur nu se gândeau la executarea noastră. Ei urmăreau pe hartă drumul care trebuia să ne ducă la destinaţie. Când am pornit din nou, am răsuflat uşuraţi, siguri că nu vom muri acolo.
După ce-au pornit în goana mare, am ajuns la Ploieşti,  care-i cam la 60 km de Bucureşti. Aici am cotit la stânga. Era semn că ne duc la altă închisoare, probabil la Aiud; era cea mai apropiată. Cele două dube au urcat Carpaţii, spre Sinaia, apoi au coborât spre Braşov şi Făgăraş. De fapt, era încă ziuă şi ne-am oprit între Făgăraş şi Alba Iulia. Eram obosiţi, mai ales preoţii bătrâni; îmi amintesc de părintele canonic Ludovic Vida de la Baia Mare. El era şi bolnăvicios; s-a întins pe iarbă să se odihnească. Era ameţit. Am stat cam un ceas, apoi iarăşi la drum. Nu ne-am oprit la Alba Iulia şi nici la Aiud, ci am continuat în direcţia Nord. Am trecut prin Turda, fără oprire, am ajuns la dealul Feleacului şi am intrat în Cluj. Aici de asemenea nu ne-am oprit. Ajunşi la Dej ne-am oprit chiar în centrul oraşului. Însoţitorii s-au dat jos şi s-au dus să mănânce. Noi, de asemenea, am gustat ceva din raţia de mâncare primită la Căldăruşani. Eram flămânzi. Era o zi caldă. Soarele bătea în pereţii dubelor. Înăuntru era cald, iar ventilatoarele s-au oprit. Noi nu aveam aer. Ne sufocam. Disperaţi, am bătut în pereţii dubelor. Agenţii au venit, au deschis şi au cerut scuze pentru neglijenţa lor. Nu ştiu dacă ne-au uitat sau şi-au bătut anume joc de noi! Au discutat ceva între ei; un cetăţean din Dej, turmentat, a zis ceva. Un agent dintre cei care ne escortau i-a tras un picior în spate, a deschis duba noastră şi l-a aruncat înăuntru. Cetăţeanul, când ne-a văzut, s-a speriat şi s-a dezmeticit; dar dubele noastre şi-au continuat drumul. Văzând că şi el este transportat, a început să ţipe. Dubele s-au oprit, pe el l-au aruncat afară şi un agent i-a mai dat un picior în spate. Noi ne-am uitat înmărmuriţi la felul abuziv al comportării agenţilor comunişti, care ne însoţeau. Văd mereu scena aceea, deşi au trecut 48 de ani de atunci. Elementul frică, îmbinat cu violenţa, au fost cele două arme eficace în mâinile Securităţii comuniste, în vremea aceea.
De la Dej, am plecat peste un ceas şi am luat-o pe valea Chioarului sau a lui Ţucute, cum zic someşenii.
Putea să fie cam ora 6 după-masa. După trei ore de călătorie ne-am oprit, ca să ne odihnim, mai ales şoferii, care s-au schimbat. Ne-am dat jos din dube, însă şeful caravanei ne-a spus că nu avem voie să vorbim cu grupul celor patru episcopi şi opt preoţi din cealaltă dubă. Ne găseam în pădure, undeva aproape de munţii Ţibleşului. Încă tot nu ştiam locul destinat pentru noi. Ne-am întrebat: Ce căutam noi aici, când am studiat geografia României?
La un moment dat, unul dintre şoferi, care era român, s-a apropiat de mine şi, în şoaptă, fără să fie observat de şeful comandant (un vlăjgan înalt, frumos şi voinic) mi-a zis: „Ştiţi unde vă duc?”; „Nu” i-am răspuns; el a zis: „Vă duc la Sighet, la graniţă, şi de acolo veţi fi predat ruşilor”. L-am privit nedumerit. Oare este sincer sau are şi el misiune să ne bage în frică, să ne mărească spaima? M-am gândit atunci la soarta Cehoslovaciei, care, în 1945, după eliberarea ei de sub călcâiul lui Hitler, a ajuns din nou – partea ei sudică – în Rusia subcarpatică, după cum mulţi intelectuali, care fuseseră împotrivă, au fost arestaţi şi, fără condamnare, au fost predaţi ruşilor. N-am mai auzit nimic despre ei, s-au întors acasă ori au luat drumul Siberiei? Pahod na Sibir.
Oare aceeaşi soartă ne păştea şi pe noi, grupul de episcopi şi preoţi greco-catolici, care n-am aderat la unificarea Bisericilor în luna octombrie 1948? După o odihnă de 30 de minute, am pornit la drum. Era, probabil, ora 9 seara. Se întunecase. Am ajuns la poalele muntelui Gutin, care ne despărţea de Maramureş şi de graniţa cu Rusia subcarpatică. Cele două dube au început să urce. Trebuia să parcurgem o serpentină de câţiva kilometri. Am simţit cum ne ridicăm de la poalele Gutinului şi auzeam geamătul motoarelor care făceau efort, cu schimbarea vitezei, de la prima fază la a treia, ca să urce până la culme. Şoferii erau buni; aveau experienţă, deoarece cu dubele lor au transportat şi pe alţi deţinuţi, cum vom vedea mai la vale. Cu toată viteza, care era de cel puţin de 40 km la oră, am reuşit să număr cotiturile serpentinei, au fost în total 25. Noi, preoţii, obosiţi de călătoria care durase cam 16 ore, ne izbeam de pereţii dubelor, până ni s-a făcut rău. Am început să vomităm. Aveam găleţile la îndemână şi am înţeles abia atunci de ce la plecarea de la Căldăruşani fiecare a primit una. Toţi au vomitat, afară de mine. Eram cel mai tânăr, aveam 32 de ani şi eram rezistent la şocuri şi izbituri. După ce am terminat cu urcuşul, a urmat coborâşul, alte 25 de cotituri ale vestitei serpentine, care cred că este cea mai lungă şi mai grea din România. N-aveam nici un ceas de mână, deoarece toate zdrenţele noastre şi obiectele pe care   le-am avut cu noi la Căldăruşani au fost culese şi băgate    într-un sac, care era la şeful comandant. Totuşi, am bănuit că este ora 10 noaptea. În sfârşit, eram în oraş. Toţi au bănuit că este Sighetul, cel mai nordic oraş din Transilvania sau din ţară. Ne-am oprit în faţa unei porţi mari. Unul dintre însoţitorii noştri, o huidumă de om, a bătut la poartă. Cineva dinăuntru, un gardian, a întrebat ceva şi apoi a deschis poarta. El a întrebat pe huiduma noastră: „Ce aduceţi aici?”. „Bivoli” a răspuns el. Am înţeles. Preoţii îmbrăcaţi în negru erau comparaţi cu bivolii. Am intrat; ne-am dat jos şi gardianul  ne-a condus spre uşa de intrare a clădirii. Am înţeles că suntem la închisoare, după ferestrele cu gratii şi după zidurile de 6 metri care o înconjurau.
 „Aici este bagajul Prea-Sfinţitului Frenţiu”, am zis eu cu voce tare, către părintele Tămâian, rectorul Seminarului de la Oradea. Am spus intenţionat, deoarece bănuiam că în clădirea masivă a închisorii trebuie să fie deţinuţi; nu ştiam anume cine, dar aşa a fost.
 „Lasă gura!”, a strigat gardianul la mine. M-am uitat la el. Nu-l cunoşteam, dar era îmbrăcat în noua uniformă, vânătă, de tip sovietic. Vorbea româneşte – mi-am zis: probabil că ştiu şi ruseşte. Mai târziu i-am aflat numele; îl chema Cornea şi era de undeva, chiar din părţile Maramureşului.
 Şeful comandant ne-a condus la intrarea în închisoare, unde ne-a luat în primire un individ de statură mijlocie, îmbrăcat în civil. Am înţeles că el este directorul penitenciarului. Mai târziu i-am aflat şi numele, deşi era absolut interzis să-i întrebăm pe gardienii care făceau, în două schimburi de 12 ore, funcţia de paznici, se chema Ciolpan Vasile. El a zâmbit satisfăcut de noua pradă şi după ce ne-a luat în primire a zis: „De azi înainte, eu sunt tatăl vostru”. Apoi, gardianul de serviciu ne-a condus în clădire, la secţia a 2-a. Ne-a repartizat: pe episcopi şi opt preoţi – cei mai bătrâni -, în celula 48, iar pe noi, pe preoţii mai tineri, în celula 44. Închisoarea avea trei secţii, pe trei nivele. Fiecare secţie avea 10 celule, cinci pentru o singură persoană şi 4 celule mai mari, pentru 10 sau 12 persoane. După ce ne-au repartizat în celule, directorul ne-a salutat cu noapte bună şi cu urarea „să vă simţiţi bine în noul pension”. Omul, cât de simplu era el (avea numai trei ani de şcoală primară), a fost şi cinic, dar la comunişti au fost mulţi de seama lui, care fără pregătire, au ajuns la poziţii înalte, chiar şi la ministere, ca de exemplu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca etc.

 

Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003