Vestea dispariţiei remarcabilului om de cultură NEAGU DJUVARA ne-a îndurerat profund.
Dumnezeu să îl odihneascăîn pace!
Reproducem, în amintirea sa, un fragment din conferinţa susţinută, în iulie 2004, la Şcoala de Vară de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet
NEAGU DJUVARA, REACȚII OCCIDENTALE FAȚĂ DE SITUAȚIA DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1947-1960
Dragii mei, ați auzit o foarte interesantă comunicare a domnului Percival despre politica Marii Britanii față de România, în perioada comunistă. Eu nu vă pot vorbi ca un savant, ca un cercetător care a căutat în arhive lucruri precise despre ce a hotărât un guvern sau cutare sau cutare ministru. Eu nu vă pot vorbi decât de impresii personale.
Sunt un om pe care hazardul, întâmplarea, soarta, l-au împins în Occident la un moment absolut dramatic, și anume în ziua de 23 august 1944. Deci subiectul conferinței mele trebuie să îl extind puțin ca să știți în ce împrejurări am ajuns să trăiesc în Occident în perioada de care vă vorbesc, 1948 –1961, adică atâta vreme cât am fost în Franța și Germania.
Deci o iau mai dinainte, dată fiind vârsta mea. Cu oarecare întârziere mi-am făcut serviciul militar în ’40. Eram deja doctor în Drept la Paris și licențiat în istorie și eram și căsătorit și cu copil. Am făcut un serviciu militar dificil, că de fapt serviciul militar la 18-19-20 de ani mai treacă-meargă, dar când îl faci la 24 de ani, cu însărcinare de familie, cu una, alta, o duci mai greu. Așa că serviciul militar m-a apăsat destul de greu. Eu credeam că o să fiu decazarmat după 3 luni, așa era regula pe atunci, și după ce erai decazarmat puteai să dormi acasă, era totuși mai suportabil. Am avut ghinionul cu 21 ianuarie 1941, faimoasa rebeliune, și de atunci nu am ieșit din cazarmă decât duminică după-masă. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul, nici nu terminasem școala militară de la Ploiești că am și fost trimiși cu regimentul fiecăruia în linia de front. Așa că am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 și cu Regimentul 6 “Mihai Viteazul” am ajuns până la Odesa. Am avut norocul să fiu rănit cu câteva săptămâni înainte de căderea Odessei, pentru că acolo, în fața Odessei, regimentul meu a fost total distrus. Din 3000 de oameni nu a mai avut valizi la căderea Odessei decât 92. Asta a fost una dintre enormele greșeli ale guvernului Antonescu și ale militarilor noștri de atunci. După aceea, timp de doi ani, am fost instructor de recruți la București. Trebuia refăcut regimentul și o întâmplare a fost să fiu invitat de un vechi prieten al meu, Camil Demetrescu – care pe urmă a înfundat pușcăria timp de 16 ani plus 2 ani în Bărăgan -, el era deja la Ministerul de Externe de câțiva ani și ținea la mine: „Măi, Neagule, de ce nu vii să te prezinți la primul concurs de la Externe care se dă?” Eram în ’43, primă-vara. Eu, vă spun cinstit, cu toate că aparțineam unei familii care dăduse mai mulți diplomați, inclusiv bunicul meu, fratele tatei, un ministru de externe înainte de primul război mondial, nu aveam poftă să fiu diplomat. Așa că am devenit diplomat în mod accidental. Fiindcă mi-a spus băiatul acesta: „Tot pierdem războiul, tot o să-ți pierzi moșia, tot vrei să faci un doctorat în istorie după război, nu o să poți să faci, ia fă-te funcționar!” Și peste noapte am zis: „Are dreptate băiatul acesta!” și m-am prezentat la acel concurs. Colonelul meu, care nu mă iubea, mi-a dat totuși 2 zile concediu, zilele de Paști. În loc să tai frunze câinilor la regiment cu ostașii mi-am putut reciti câteva cărți în două zile și am trecut concursul. Același Camil Demetrescu, care era la Direcția Cifrului și Cabinetului, a reușit să fiu demobilizat și să fiu chemat la minister. Așa că eu intru în Ministerul de Externe în primăvara 1943 și, în august 1944, în momentul când se prăbușește frontul din Moldova, se hotărăsc, în fine, Mareșalul și Mihai Antonescu, să răspundă la propunerile sovietice de armistițiu.
Aici vreau să fac o precizare, pentru că sunt martor, ca să spun așa. Circulă și în cărți, dar și în conferințe și în discuții private, ideea că Djuvara a fost trimis la Stockholm ca să se semneze armistițiu. Este o minciună, este o eroare. În discuțiile care avuseseră loc la Stockholm de mai multe luni între doamna Kollontay și ministrul nostru, Frederic Nanu, sovieticii făcuseră un lucru machiavelic. Guvernul Antonescu acceptase această formulă cu totul de necrezut: și anume, să nu spunem aliaților, adică anglo-americanilor, că purtăm discuții cu sovieticii. De unde noi, de ani de zile, ne căzneam să facem pace numai cu apusenii și să încercăm să-i ocolim pe sovietici, iar fatalmente americanii și britanicii ne trimiteau la ruși spunând „Cu ei sunteți practic, în război, noi nu avem nici o putere, deci cu ei trebuie să discutați!” Iată acum, la Stockholm, condiția pusă de sovietici: „Nu spunem anglo-americanilor”. Și această condiție a fost acceptată de guvernul Antonescu. Și să vedeți duplicitatea sovieticilor: nu numai că ne sileau să nu spunem anglo-americanilor că negociem cu ei singuri la Stockholm, dar au reușit, în cele din urmă, să-i facă lui Antonescu condiții aparent puțin mai bune decât cele care se făcuseră la Cairo. De pildă, mareșalul Antonescu credea că este de o importanță capitală ca în primul rând să i se lase 15 zile ca să ceară germanilor să plece din țară, iar în al doilea rând, să existe un județ unde să nu fie ocupație sovietică, pentru ca guvernul român să nu se afle în teritoriul ocupat. Între noi fie zis, ambele condiții erau cu totul iluzorii, ce importanță să aibă un județ neocupat când jumătate din Europa era ocupată de sovietici? Era aberant. Dar aceste condiții, aparent mai bune, acceptate de guvernul Antonescu la Stockholm au fost aduse la București de Camil Demetrescu care în momentul acela era curier diplomatic la Stockholm. Au fost aduse la București la 2 iunie 1944 și, de atunci până la 22 august 1944, deci timp de două luni și ceva, guvernul de la București nu a răspuns acestor condiții sovietice. Și de aceea, când veți vedea filmul lui Nicolaescu, „Oglinda”, unde cineva întreabă: „A venit o telegramă de la Stockholm?”, insinuându-se ceea ce s-a spus în anumite cărți, că noi mai așteptam un răspuns de la sovietici, să știți că este o minciună, doamnelor și domnilor. Sovieticii erau cei care așteptau un răspuns de la București. Și acest răspuns de la București, în fine, favorabil, este dus de Neagu Djuvara la 23 august 1944. Prea târziu. Pe vremea aceea nu puteai să mergi dintr-o bucată de la București la Stockholm, trebuia să schimbi ruta și la Viena și la Berlin. Și, când am ajuns la Berlin, orașul arăta jalnic. Totuși, ca să vedeți lucrurile pe viu, când veneai cu avionul deasupra Berlinului, la 23 august 1944, nu vedeai un acoperiș, în tot orașul aveai impresia că sunt niște dinți cariați, orașul părea pustiu. Era ceva halucinant. Avionul a aterizat în mijlocul orașului, că aeroportul era în plin oraș, cum ar fi în București în plin Cișmigiu, și nu m-a așteptat nimeni. Probabil că telegrama cifrată nu sosise la vreme sau că cei de la ambasada română, care era evacuată la 70 de km de Berlin, nu au putut să vină, nu știu. Dar eu m-am găsit singur cu 6 geamantane într-un oraș, știind ce importat este ca misiunea mea să ajungă la Stockholm cât mai curând. Nu eram sigur nici că am un bilet a doua zi de la Berlin la Stockholm, fiindcă acela trebuia să fie comandat de către ambasada română de la Berlin. Am petrecut o noapte de coșmar atunci, până când am descoperit, întâmplător, la hotel, trei tineri români. Când i-am auzit vorbind românește, m-am repezit: „Domnule, uite ce sunt, nu am cameră de hotel, eu sunt curierul român pentru Stockholm!”. M-au luat în brațe, mi-au găsit o cameră la alt hotel. Vă spun aceste lucruri, ca să știți cum era atmosfera. Domnilor, acești trei tineri români în seara de 23 august ’44, în Berlinul acela dărâmat pe trei sferturi, nu se gândeau decât să chefuiască și vroiau ca să stau cu ei ca să mergem într-un local unde să dansăm, iar eu nu dormisem de 36 de ore. Le-am spus: „Fraților, vă rog, duceți-mă să dorm și veniți să mă luați la 5 dimineața!” Și ei nu au dormit toată noaptea, au chefuit și au venit să mă ia la 5 dimineața să mă ducă la aeroport.
Așa mi-am început eu exilul. Fiindcă, sosind la Stockholm a doua zi, am aflat vestea a ceea ce se întâmplase pe când eu trăiam acea tragi-comedie de la Berlin. Și anume că se întâmplase schimbarea Antoneștilor, schimbarea macazului. Și alt lucru pe care vreau să vi-l mai spun și care mă doare este că colegii mei de la Stockholm (Stockholm era o ambasadă pletorică, fiindcă era unul din colțurile unde se putea lua contact atât cu țările neutre cât și cu beligeranții, adversarii noștri, o ambasadă cu 30 de persoane, fel de fel de consilieri, militari de presă, etc) au fost retrași. În guvernul nou constituit, ministrul de externe era fostul meu șef de la externe, Grigore Nicolescu-Buzești. De la el a venit o telegramă cifrată că recheamă toată ambasada, afară de consilierul Gheorghe Duca, fiul lui I. G. Duca. De pe o zi pe alta, el a fost singurul care a rămas din fosta echipă, plus Neagu Djuvara, care sosise acolo și care nu se mai putea întoarce în țară din cauza evenimentelor. Și așa, întâmplător, mă aflu eu secretar de Legație (spun legație în loc de ambasadă pentru că nu aveam ambasade înainte de război, decât de foarte puțin timp, în trei țări, în Franța, în Polonia și în Grecia. În rest, aveam legațiuni, legația era cu un grad mai mic).
Și așa încep eu experiența mea occidentală. Stau trei ani la Stockholm, fiindcă Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, a lăsat la ambasada de la Stockholm, care nu mai avea o importanță politică mare, pe fiul lui I. G. Duca și pe Neagu Djuvara, cunoscîndu-mă, eu fiind dintr-o familie tradițional liberală. Ne-a lăsat în post oarecum degeaba. Adică, mă rog, observatori. Ne-am ocupat în ’45 de cele 400 de tinere evreice salvate de Folke Bernadotte din lagărele germane, au venit ca niște stafii, vai de capul lor, săracele, și ne-am ocupat pe plan consular de dânsele, fiindcă, altfel, statul suedez s-a ocupat de ele.
Am făcut această introducere ca să se înțeleagă ce am găsit la Paris când am fost chemat acolo în toamna lui ’47; am aflat, printr-o ambasadă străină, că fusesem implicat în procesul Maniu, că mai bine mă fac hamal la Paris decât să mă întorc în țară. Bineînțeles, nu m-am întors. Nu am spus noului ministru trimis în Suedia de guvernul comunist că nu mă întorceam în țară, dar cum nu se putea circula direct între Stockholm și București, drumul normal de a te întoarce la București era de a o luau cu trenul prin Paris, deci am luat-o cu trenul către Paris și la Paris am stat. Ce se întâmpla când am sosit la Paris? Aveam norocul să fiu căsătorit cu o franțuzoaică, am crezut că-mi va fi înlesnită încadrarea acolo. Nu a fost cazul, deși circulă ideea absurdă că aceia care au fost în Occident au huzurit acolo și le-a mers bine. Să știți că, deși făcusem toate studiile în Franța și eram căsătorit cu o franțuzoaică, nu mi-am găsit de lucru timp de 14 ani la Paris. M-am ocupat de refugiați, m-am ocupat de fel de fel de chestii, am vândut tot ce am putut să vindem și pe urmă am avut un mic salariu de mizerie de la acel Comitet de asistență pe care noi, românii, l-am făcut și care primea bani din dreapta și din stânga. Au fost mii de refugiați, chiar mai puțin pregătiți decât mine, care au trăit mizerabil la Paris din fel de fel de ajutoare și care nu și-au putut găsi de lucru. Existau intelectuali distinși care erau mulțumiți când găseau un post de portar la un hotel, sau de hamal. Să știți că refugiaților, în primul timp al emigrațiilor din anii ’48-’50-’60, le-a mers destul de greu. Acum, care era situația mentalității occidentalilor? Eu vă spun ce am văzut în Franța, mai puțin în Marea Britanie, unde am fost doar de câteva ori și pe urmă în Germania, unde am lucrat timp de aproape doi ani la Radio Europa Liberă, la München, în ’56-’58 (dar Germania era cu totul altceva, că ea era lovită de război). În Franța și Marea Britanie trebuie să spun că interesul pentru situația din România și din celelalte țări de dincolo de Cortina de fier era foarte redus.
Vreau să completez ceea ce a spus dl Percival și să spun că faimoasa înțelegere între Churchill și Stalin din octombrie ’44 a fost răstălmăcită la noi în mod cu totul abuziv, ca și cum atunci s-ar fi acceptat împărțirea, că le lăsau 90% rușilor. După părerea mea este o vedere cu totul eronată. Este clar că Churchill s-a aflat în momentul acela la o discuție diplomatică, dar cu fond militar. Marea Britanie se speriase la gândul că pică și Grecia. România era deja căzută în octombrie ’44, ocupată integral de către Soviete, prin urmare, ce să discuți cu ei că le dai 90%? Păi, aveau 100%. Deja faptul că îi spune: te rog, lasă-mi 10% ca să pot să-mi apăr câteva interese de-ale mele, ca să pot să spun un cuvânt la comisia care se va crea, era un câștig. Oricum, nici de cuvântul acela pe care l-au spus americanii și britanicii sovieticii nu au ținut seamă. Dar ideea de a păstra un 10% în România și un 50% în Ungaria sau în alte părți era destul de logică. Dar, esențială pentru Churchill și pentru Marea Britanie, era influența în Grecia, care, din punct de vedere strategic și politic, era infinit mai importantă decât o Românie deja ocupată. Dacă intrau sovieticii și în Grecia, pentru occidentali era o piesă majoră care era pierdută. Gândiți-vă și la politica de veacuri a Marii Britanii, să domine în Mediterana ca să ajungă până în India. Prin urmare, în ideea de a-l sili pe Stalin să nu se implice, adică să înceteze a-l mai susține pe Marcos, britanicii pur și simplu au făcut un război în Grecia, unde, dacă nu interveneau, aceasta cădea, prin luptele interne, în mâna comuniștilor. În al doilea rând este clar că el a făcut acel târg, acel deal pentru perioada războiului. Se gândea că pe urmă se face pace.
Are dreptate, în fond, domnul Percival, înțelegerea de la Yalta făcea caducă înțelegerea din octombrie 1944, cu 7 luni înainte. Că la Yalta s-au înțeles în sensul: să se facă alegeri libere în Polonia și în România. Că au fost naivi, mai ales Roosevelt, care era înconjurat de filo-comuniști, crezând că, într-adevăr, se vor face alegeri libere, asta este drept. S-au făcut alegeri falsificate și în România și în Polonia dar, în afară de proteste de formă, nu văd ce puteau să facă occidentalii. În mentalitatea nenorociților de români, supuși unei ocupații sovietice, ideea că nu vin americanii să ne salveze era, într-adevăr, ceva patetic, dar nu uitați un lucru: atât Marea Britanie, cât și America, cât și Franța, sunt țări cu regim parlamentar democratic. Acolo, ca să poți să începi un război, îți trebuie o pregătire de ani de zile a opiniei publice, prin mass-media, îți trebuie un vot al parlamentului. În mentalitatea unui britanic sau unui american, să reîncepi imediat un război împotriva fostului tău aliat care ți-a permis să-i învingi pe germani, era de negândit. Totuși, guvernele lor, în secret, s-au gândit imediat la ipoteza celui de-al treilea război mondial, asta v-o spun prin experiența mea, ca să zic așa, pentru că la un moment dat din 1952 în 1956 am fost din partea Comitetului Național Român în legătură cu serviciile speciale americane și franceze și, timp de patru ani, am lucrat știind că se pregătea terenul pentru un al treilea război mondial. Deci nu putem să spunem că guvernele acelea nu aveau în perspectivă respingerea sovieticilor la un moment dat sau, în orice caz, să reziste la atacul acestora. Nu uitați un lucru: sovieticii provoacă războiul din Coreea, pe dedesubt, bineînțeles ei fac și criza de la Berlin, care durează un an. Românii refugiați în Franța, sau în Germania, sau în Italia, nu aveau decât un gând: să treacă Atlanticul. Așa de frică ne era tuturor că vin rușii mâine. În momentul blocadei Berlinului, occidentalii și, în orice caz, refugiații din Occident, eram convinși că, dacă vor, rușii ajung la Atlantic în câteva zile, fiindcă toți occidentalii imediat demobilizaseră armatele, americanii își vânduseră la mezat toate echipamentele. Era fantastică lipsa de conștiință față de realitatea evenimentelor. Sovieticii, cu imensa lor putere militară de uscat, nu ar fi putut fi opriți până la Atlantic, asta este cert. Dar că americanii pregăteau o contraofensivă era destul de clar, ca să vezi unde își plasau pionii.
Mă uitam din când în gând la un glob terestru și vedeam cum, încetul cu încetul, americanii aveau baze militare peste tot în jurul Uniunii Sovietice, de la Polul Nord până în Sahara, până în India, până în Pacific, peste tot. Cu puterea lor nucleară, cu supremația lor imensă în domeniul naval și aerian, era clar că americanii nu mai puteau fi învinși într-un eventual conflict cu Uniunea Sovietică. Pentru cine socotea liniștit lucrurile, părea deja evident. Dar omului de rând, refugiatului de rând, i-a fost o frică incontestabilă și noi consideram că suntem abandonați. De fapt, să știți că nu am fost abandonați niciodată, și chestia asta că la Malta s-a împărțit efectiv Europa în două este o minciună. Nici America, nici Marea Britanie, nici Franța nu au acceptat ideea unei împărțiri definitive (Franța poate mai puțin, că nu era supărată să fie Germania împărțită în două, asta este o posibilitate) dar, în orice caz, trebuie să vă dați seama că un al treilea război mondial era posibil de teama Uniunii Sovietice. Acceptarea unei împărțiri definitive a Europei nu a existat niciodată în cancelariile occidentale. S-a acceptat ca un fapt de moment, că noi am sperat că în 4-5 ani o să fie terminat, și în loc de 4-5 ani au fost 45 de ani, asta este tragedia popoarelor mici cum am fost noi și polonezii, și ungurii, și alții. Și nu uitați alt lucru, care este destul de impresionant: felul cum s-au comportat sovieticii în Estul Europei nu a ținut absolut deloc seama să facă vreo deosebire între țările care le-au făcut război, cum au fost România și Ungaria, și țările care, dimpotrivă, suferiseră de pe urma germanilor, cum era Polonia sau Cehia. Toate au fost sovietizate în același stil și fără nici un fel de scrupul.
din Romulus Rusan (editor), Școala Memoriei 2004. Prelegerile şi discuţiile de la a VII-a ediţie a şcolii de Vară de la Sighet, din iulie 2004, Fundația Academia Civică, 2004
