Născut la 7 mai 1928, în Dătășeni (Mureș), a fost arestat în 1951 pe când era student la Politehnica din Timişoara, pentru apartenență la o organizație anticomunistă. A fost condamnat, prin sentința 1156/1951 a Tribunalului Militar Timișoara, la 6 ani închisoare corecțională. A trecut prin penitenciarele Timișoara, Arad, Jilava, Gherla, Aiud, fiind eliberat la 29 mai 1956.
După eliberarea din închisoare, a reuşit să îşi termine studiile şi a profesat ca inginer.
După 1989 s-a implicat în activitatea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. A fost membru în Parlamentul României în două legislaturi (1992-1996 şi 1996-2000).
Pavel Tănase Tăvală a murit în 12 februarie 2018 la Timişoara.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Pavel Tănase Tăvală: Am fost arestat în 1 iulie 1951, în Timișoara, chiar la terminarea anului de învățământ al Chimiei Industriale din anul III, pe care am avut norocul că l-am absolvit chiar din prima sesiune, fiind integralist, că altfel aș fi avut de repetat încă un an după ce am ieșit din închisoare.
Diana Herac: De ce? Care a fost motivul?
Pavel Tănase Tăvală: Motivul arestării a fost faptul că am intrat într-o organizație studențească inițiată de un coleg de-al meu de an din Arad. Această organizație avea ca scop ajutoare pe care să le strângem de la cunoștințe, de la rude, adică haine, alimente și chiar bani, ajutoare destinate familiilor ale căror capi de familie erau întemnițați din considerente politice. Acest lucru ne-a făcut să ne transpunem în situația acelor copii din familiile acestea care erau dați afară din școli, iar soțiile celor arestați erau date afară din serviciu. Erau aproape muritori de foame. Prezentându-ne acest distins coleg care se numea Gheorghe Orădean, ne-a mișcat pe un număr de colegi, cam opt… După ce am terminat anul I și jumătate din anul II, cunoscându-ne îndeaproape, cu multă prudență s-a apropiat de noi și ne-a propus dacă vrem să ne întâlnim în locuința unui coleg de-al nostru de an care locuia în Freidorf, un cartier din Timișoara și ai cărui părinți erau plecați de acasă. Când ne-am întâlnit acolo, am fost surprinși că erau colegi dintre cei mai simpatizați și mai valoroși din an. Am fost, majoritatea dintre noi, afectați și influențați dramatic în primul rând de procesul grupului Spiru Blănaru și al lui Uță din 1949, care a avut loc în sediul actual al primăriei (…). Eram impresionați că mergeam la cursuri chiar prin apropiere – bineînțeles deviat fiind accesul, pentru ca să nu tulburăm – și auzeam strigându-se de către asistență Moarte lor!, adică mobilizaseră muncitori care nici nu știau cine-i Spiru Blănaru sau colonelul Uță, care erau șefii organizațiilor subversive din Munții Banatului. Și când am aflat că au fost condamnați la moarte (…), pe noi ne-a influențat extraordinar și vorbeam în șoaptă, cu teamă… Era prudența aceasta. Învățasem să ne apărăm prin ea. Dar, deja cunoscându-ne după un an și jumătate, am început să discutăm…
Fragment din interviul 2107 din AIOCISAC realizat de Diana Herac la 12 și 18 mai 2005, la Timișoara.
