Ceea ce facem la Memorialul Sighet nu este făcut ca să-i trezească pe sceptici, nici ca să-i întărâte pe noii filosofi împotriva eroismului victimelor, ci doar ca să ridicăm cortina spre un trecut aproape necunoscut. (…)
„Deschisoarea de la Sighet“ – cum a numit un istoric norvegian Memorialul nostru – este un manual deschis pe care l-au citit sau măcar văzut peste un milion de oameni din toate colţurile lumii (şi, bineînţeles, mai ales, tineri din România), iar recenta expoziţie de la Parlamentul European din Bruxelles a venit tocmai ca o recunoaştere a întâietăţii lui printre alte asemenea, mari sau mici, muzee de acest gen.
Cred că am conceput Memorialul de la Sighet – al victimelor comunismului, dar şi al rezistenţei faţă de comunism – ca pe un numitor comun: al recunoştinţei faţă de bătrînii care „n-au avut tinereţe“ şi al datoriei faţă de tinerii care nu mai ştiau ce fusese înaintea lor.
Atunci, în 1993, nu bănuiam ce va fi în viitor, ne propuseserăm doar ca Memorialul să fie o carte de istorie autentică, ferită de clişee.
Romulus Rusan
