Poate înlocui o „carte” scrisă pe pereţii unei închisori cărţile de literatură pe care, evident, le-am fi putut scrie în această perioadă? Înainte de 1989, în condiţiile cenzurii chiar, publicam o carte la doi ani. Poate Memorialul (a cărui prezentare succintă o veţi putea vedea la etaj), pot expoziţiile sau chiar zecile de mii de pagini de istorie editate de noi să ţină loc virtualelor cărţi de literatură nescrise?
Răspunsul este simplu: tot ce am făcut în aceste două decenii este un prinos adus justiţiei care a întârziat să vină în aceşti douăzeci de ani în România. Memorialul are ca deviză o frază inclusă de Blandiana în propunerea ei din 1993 de la Strasbourg: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”. Şi de ce altceva duce ţara noastră dorul decât de justiţie şi dreptate? (Romulus Rusan, 2013)
