(18 iulie 1931-13 mai 2019)
Studentă în anul IV la Facultatea de Filologie, secția Franceză a Universității din București, a fost arestată la 24 octombrie 1952, fiind inclusă ntr-un lot mare de persoane acuzate de spionaj, pentru că frecventaseră Institutul Francez şi de corespondenţă cu străinii. În noiembrie 1953 a fost condamnată la 4 ani închisoare corecţională. A fost încarcerată la Mislea, de unde a fost eliberată în octombrie 1955, în urma unui decret de amnistie.
După mai multe intervenţii, i s-a permis reînscrierea în anul IV la Facultatea de Filologie, cu recomandarea expresă de a nu i se permite să lucreze în învăţământ.
A devenit o importantă traducătoare, publicând peste 80 de volume de traduceri din limbile portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză, volume care au primit numeroase premii.
Director al revistei Memoria, revista gândirii arestate
A scris despre perioada de detenție în volumul Între uitare și memorie, apărut în 2013
Niciodată nu mi-aș fi închipuit că viața mea se va înscrie – punctual – între reperele istoriei naționale și internaționale. Și că acestea vor avea o influență covârșitoare asupra biografiei mele. Și totuși…
1954-1955 – începuturile destalinizării – n-aveam să le simt câtuși de puțin pe pielea mea. Mă aflam în penitenciarul de femei Mislea, aparținând imensului segment de populație (11%, se pare) care, pentru atitudini mai mult sau mai puțin manifeste, primiseră stigmatul, înscris și pe dosare, CR (contrarevoluționar!); unii fuseseră capturați în munți, cu arma în mână; alții, ca mine, voiseră, cu mijloace puerile și inofensive, să aspire puțin aer de dincolo de Cortina de Fier; toți însă eram striviți sub tăvălugul pe care nu-l puteam numi, în nici un caz, „destalinizare”. Dimpotrivă, la Misilea, șurubul se strângea tot mai tare; noul director Dorobanțu, venit de la închisoarea Aiud, instaurase un regim dintre cele mai dure; personal, m-am ales, fără să-mi dau măcar seama pentru ce, cu câteva zile de „gherlă” (o carceră de dimensiunile unui ascensor mic, udă pe jos, cu o rogojină de care „beneficiam” doar noaptea, pâine și apă la două zile); de asemenea, acuzată, împreună cu alte 5 co-deținute, de „instigare la grevă”, am avut parte de o lună de izolare la „secretul mic” (relegare într-o altă clădire, unde se mai afla și „secretul mare” – „viețașele” și condamnările la peste 20 de ani fără drept de muncă – având rația de hrană înjumătățită și conviețuind cu șoareci adeseori chiar și în pat!).
Dar a venit și refluxul; amnistia din toamna anului 1955 când, în urma unei Convenții de la Geneva, guvernanții au fost obligați să elibereze din închisori deținuții cu pedepse de sub 5 ani, fie prin grațiere, fie prin amnistiere. Eu primisem o condamnare de 4 ani, din care executasem 3, refluxul s-a concretizat deci pentru mine printr-o „scutire” de un an.
Între timp însă fluxul se făcuse simțit în propria mea casă: dintr-o familie normală – cu tată, mamă și doi copii –, revenind, n-am mai găsit-o în viață decât pe mama. (De remarcat că, în cei trei ani de detenție, nu am mai avut nici un contact cu familia, deci am aflat de dezastrul care s-a abătut asupra mea abia la întoarcere, pe peronul Gării de Nord!) Bucuria eliberării a fost astfel total umbrită de vălul de doliu așternut peste casa mea.
Pe de altă parte, și situația noastră era dezastruoasă: mama primea o pensie de 210 lei, iar fosta mea cameră din apartamentul cu o singură baie și o bucătărie era ocupată de un ofițer de securitate (și așa avea să rămână timp de 17 ani!).
din Micalea Ghițescu, O viață de tânăr între fluxurile și refluxurile istoriei în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 8: anii 1954-1960. Fluxurile și refluxurile stalinismului, Fundația Academia Civică, 2000
