În acest timp, am reușit să obțin o serie întreagă de date necesare pentru acțiunea pe care urma s-o săvârșim la 6 iunie 1953: evadarea de la Cavnic.
Cine a avut ideea evadării?
S-ar putea spune că inițiatorii au fost Ion Ioanid (cel care a scris cartea Închisoarea noastră cea de toate zilele, în care prezintă pe larg această evadare) și Ion Pantazi, ofițer de cavalerie, fiul generalului Pantazi.
Ion Ioanid era cel mai insistent în această privință; pentru el evadarea era una din năzuințele sale, la care nu putea renunța sub nici o formă. Şi a reușit să ne contamineze și pe noi. Bineînțeles că și-a ales oamenii cu foarte multă grijă și cu mult discernământ, pentru că pericolul era imens. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă se afla; comuniștii nu glumeau cu astfel de lucruri și pentru ei a te extermina era ceva la ordinea zilei, nu constituia un eveniment deosebit. Deci, de la el ne-am contaminat. Am făcut o selecție și apoi a urmat perioada informativă, a strângerii de date, ca lucrurile să poată merge cum trebuie, cu toate că alții, care știau și ei de treaba asta, ne sfătuiau cu bună intenție să nu încercăm să evadăm, pentru că este sinucidere curată și partidă pierdută din start. Dar noi n-am vrut să-i ascultăm și am mers înainte.
Aici aș vrea să subliniez un aspect care mi-a dat o mare satisfacție sufletească: pentru prima dată, acolo, la Cavnic, am putut să constat la modul practic și real, existența solidarității umane. Vă mărturisesc acest lucru, pentru că din punctul ăsta de vedere eu eram tare dezamăgit, și încă îmi mențin poziția că poporul nostru nu prea a avut vocația solidarității pe parcursul întregii lui istorii; foarte rare sunt momentele când românii s-au unit și au acționat umăr la umăr. Şi în închisoare se petrecea același lucru… Dar de data aceasta oamenii au reacționat unanim; deși noi știam precis că în lagăr erau turnători – îi și cunoșteam –, am trecut totuși peste amănuntul ăsta mizând pe faptul că în situații extreme ca aceea care avea să fie declanșată prin evadarea noastră, se vor asocia și ei majorității. Şi așa a fost. Au fost extraordinari, cu toate că au fost lucruri care băteau la ochi. Spre exemplu: eu, fiind medic la suprafață, am anunțat în seara dinaintea evadării că vreau să merg să controlez locurile de muncă pentru a vedea care sunt condițiile de muncă, de igienă, și nimeni nu s-a sesizat, cu toate că acest lucru putea să pară suspect. Nu numai că asta nu s-a aflat, dar când am intrat în mină și când a început operația, în ochii tuturor vedeam un fel de aprobare, de încurajare. Însă elementul cel mai surprinzător a fost că după ce s-a consumat evadarea, deși au urmat niște represalii cumplite în lagăr și turnătorilor li s-a reproșat că n-au reușit să afle ceea ce se pregătea, ulterior, când vreunul dintre ai noștri se întâlnea cu cei de la Cavnic, n-a existat nici un caz de reproș și de cerere de socoteală. Asta a fost extraordinar.
„Ne-am asumat faptul că am putea fi executați”
Punctul meu de vedere, la care țin mult de tot, este că această evadare nu a fost o goană după recăpătarea libertății. Pentru că lagărul cel mare, care cuprindea întreaga țară, nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza și ne preocupa pe noi. Sensul și substratul acestei evadări a fost poate altundeva: am vrut și noi o dată, în teroarea și-n spaima aceea care domnea peste tot, și mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuși, această claustrare ermetică, la care ne-au supus cu foarte mare succes comuniștii, nu este impenetrabilă; de aceea această evadare s-a vrut mai degrabă o acțiune de protest decât una prin care să ne redobândim libertatea, pentru că și așa știam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea.
Credeați că veți fi prinși?
Cum să nu, dar ne-am asumat în mod deliberat și conștient consecințele, chiar și faptul că, prinși fiind, am putea fi executați. A fost însă o conjunctură fericită: în perioada aceea, cu puțin înainte de evadarea noastră, după cum v-am mai spus, la Kremlin fusese executat Beria, faimosul ministru de Interne al Uniunii Sovietice, binecunoscut pentru crimele sale, și actul ăsta a avut anumite repercusiuni în comportamentul administrației și al gardienilor, care erau oarecum descumpăniți, nu știau la ce să se aștepte. Că toți primeau ordinele de la Moscova, la noi era numai o haltă de retransmitere. Și asta ne-a avantajat în momentul în care am fost prinși. (…)
„Trebuia să-i anihilăm pe corfagiu și pe gardian”
Cum v-ați organizat evadarea?
A fost destul de complicat la început. Pe urmă au venit soluțiile. În primul rând, am stabilit că evadarea nu poate să aibă loc decât la sfârșitul șutului, la orele 6-7 seara, atunci când ieșeam din mină ca să revenim în colonie. Și suitoarea asta, cum v-am spus, începea de la galeria de suprafață, numită Rainer, unde erau un corfagiu din partea conducerii minei, care mânuia ascensorul pentru intrarea și ieșirea muncitorilor, și un milițian din partea administrației. Prin urmare, numai pe acolo se putea ieși. Altă soluție nu exista, pentru că cealaltă ieșire ducea în tunelul care dădea în colonie. Și atunci, ieșirea asta trebuia atacată. De-aia îl întrebasem pe Kuhard dacă la suprafață, acolo unde ajungea suitoarea, exista vreun capac, vreun chepeng… Și Kuhard s-a dus, s-a uitat, apoi a venit și mi-a spus: „Da, domʼle, este, dar n-aveți nici o teamă, că nu e cu lacăt, cu zăvor. Este numai un capac de lemn care poate fi dat deoparte”. Și a fost exact așa cum mi-a spus el. Cu nimic nu m-a indus în eroare. Prin urmare, planul nostru era să ajungem la galeria de suprafață, acolo unde se comandă corfa și unde se aflau corfagiul și gardianul, pe care trebuia să-i anihilăm. A-i anihila pe acești doi inși nu însemna să-i lichidăm, ci să-i legăm, să le băgăm un căluș în gură și după aceea să ne urcăm prin suitoare spre ieșirea la suprafață.
În total eram 12 inși. În fiecare corfă încăpeau maximum 6 inși. Și atunci trebuia să mai vină încă o dată corfa. În prima corfă au fost distribuiți cei conduși de Ion Pantazi, oamenii cei mai solizi, cei mai dotați fizic: Alexandru Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Gheorghe Brânzaru, Nicolae Ungureanu și Constantin Coșereanu. Odată ajunși la Rainer, aceștia trebuiau să-i lege pe milițian și pe corfagiu, apoi trebuiau să coboare corfa ca să-i ridice pe ceilalți șase: Ion Cojocaru, Ioan Brânzaru, Paul Iovănescu, Mircea Vueric, Ion Ioanid și cu mine. În galeria Rainer ne-am pomenit însă cu încă doi inși: Gheorghe Chiper și Titi Spânu. (…)
„Voiam să trecem granița cu Iugoslavia”
Ați trecut de gardieni?
Păi, nu mai aveam nici un gardian. Pericolul era doar la corfă. Dacă milițianul ăla fusese anihilat și corfagiul fugise, nu mai era decât santinela înarmată din prepeleac, dar aia era departe, nu putea să-și dea seama ce se întâmplă.
Și ne-am răspândit imediat, pentru că ieșirea din mină era exact la poalele unei păduri. Eu și Iovănescu am luat-o spre pădure.
Și ceilalți?
Tot spre pădure, dar în alte direcții.
Nu v-ați spus unii altora unde mergeți?
Nu. Totul a fost spontan, n-a fost ceva planificat.
Unde voiați să ajungeți?
Prima intenție a fost ca, dacă avem noroc, să ajungem la granița cu Iugoslavia și eventual să trecem dincolo. Dar lucrurile n-au mai putut să fie controlate sau ținute oarecum în frâu. Pentru că s-au constituit niște grupuri la întâmplare.
Vreo cinci-șase inși, printre care Alexandru Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Gheorghe Brânzaru, Titi Spânu, s-au rătăcit și au luat-o din nefericire spre nord, în loc să meargă în sens opus. Au trecut la un moment dat un râu pe la izvoare – se pare că era Tisa –, și au ajuns în Rusia subcarpatică. S-au speriat foarte tare când și-au dat seama unde sunt, că au văzut o santinelă și au dat de un cablu. Unul dintre ei, Titi Spânu, a fost mai perspicace și a spus: „Domnule, asta este o graniță”. Ce graniță putea fi în nord decât cea cu Rusia? Au reușit să se întoarcă în mare grabă, fără să se sesizeze grănicerii ruși. Au vrut să ia drumul Carpaților, dar au fost prinși. Așa că ne-am întâlnit ulterior cu ei la Securitatea din Baia Mare.
Ioan Brânzaru a reușit să ajungă pe crestele munților până la el acasă, în Munții Vrancei. Aici a luat legătura cu un văr de-al său, care l-a denunțat. A fost prins imediat și trimis tot la Securitatea din Baia Mare.
Ion Ioanid, Titi Coșereanu, Ion Cojocaru și Mircea Vueric au mers prin munții din Maramureș vreo două săptămâni, după care Ioanid și Coșereanu s-au pierdut de Cojocaru și de Vueric. Mircea Vueric a fost prins la o stână și dus la Securitatea din Baia Mare. Iar Ion Cojocaru a ajuns în Vrancea și a rezistat acolo peste trei luni de zile într-o ascunzătoare săpată în pământ. A fost prins prin metoda clasică: turnătoria.
Ion Ioanid și Titi Coșereanu, fost ofițer care făcuse școala militară în Germania, au reușit performanța să străbată Munții Rodnei de la vest la est și să ajungă în cele din urmă într-o localitate care se chema Iacobeni, unde erau niște exploatări forestiere și miniere. Dat fiind specificul zonei, nu prea trezeau suspiciuni, nimeni nu se arăta mirat că-i vedea îmbrăcați în salopetă, era ceva foarte obișnuit acolo. Au hotărât să încerce să ajungă în București cu trenul. Pentru a-și procura banii de bilete, s-au adresat preotului din Iacobeni. Acesta s-a dovedit a fi un om extraordinar. Fără nici un fel de rezervă, fără a se arăta câtuși de puțin surprins, a acceptat imediat să-i ajute. Le-a dat de mâncare și apoi bani de drum. A găsit o scuză duhovnicească pentru a le da bani din cutia milei: „Uitați, vă dau din banii care sunt strânși pentru a-i ajuta pe cei în nevoie. Or, o mai mare nevoie ca a dumneavoastră nu cred să existe”.
Cu acest preot ce s-a întâmplat?
Nu s-a întâmplat nimic. N-a ajuns la anchetă, nimeni n-a spus nimic despre el.
Când îmi povestea toate acestea, Ioanid era entuziasmat de felul cum a reacționat acest om care, fără nici un pic de ezitare, fără nici un pic de suspiciune, s-a hotărât imediat să-i ajute. Și au ajuns cu bine la București. Aici a început o altă epopee, o altă aventură. Au stat vreo trei săptămâni într-un apartament care aparținea unei familii ce nu se găsea în București în perioada respectivă, apoi au stat în casa unor prieteni, împreună cu aceștia. Dar până la urmă au fost denunțați și arestați. Au ajuns și ei la Securitatea din Baia Mare, după ce noi, toți ceilalți, fuseserăm transferați de la Baia Mare la penitenciarul din Oradea. Și apoi ne-am trezit cu ei la penitenciar.
Sechestrați la stână
Dumneavoastră și cu Iovănescu încotro ați pornit?
Mergând prin pădure, am auzit la un moment dat susurul unui pârâu care trecea pe acolo, de existența căruia nu știusem. Am fost puțin surprinși. Se înnoptase de-a binelea. Și am început să mergem de-a lungul lui. Am mers aproape toată noaptea, noaptea aceea de 6 iunie. Când s-a luminat, am încercat să ne orientăm și am constatat că ajunseserăm la poalele muntelui Gutâi. Colonia este amplasată în apropierea acestui munte. Despre ceilalți nu am putut să mai aflăm nimic. Am încercat să ne orientăm și eventual să găsim vreo soluție. Din cauza emoției, a stresului și a tensiunii în care ne găseam, eram foarte epuizați. Eram storși complet; nu dormiserăm toată noaptea și încercam să vedem ce putem să întreprindem, încotro să o luăm. Am mers mult prin pădure, două zile, și pe urmă am ajuns într-un fel de luminiș, la poalele muntelui. Și acolo, când ne-am uitat mai bine, era o stână. Bineînțeles că ne-am întrebat: ce-i de făcut? Concluzia a fost că nu putem continua așa, pentru că n-avem nici un fel de șansă, zile întregi nu mâncaserăm nimic, eram storși, epuizați… Și atunci, cu orice risc, am hotărât să ne adresăm ciobanilor de acolo, poate găsim o îndrumare. Și ne-am dus la ciobani… Erau doi, trei ciobani, cu oile respective. Spre marea noastră surprindere, n-au fost mirați de apariția noastră. Cunoșteau toată povestea evadării noastre pentru că – după cum ne-au spus chiar ei – Securitatea trecuse pe-acolo și le pusese în vedere să nu cumva să ne adăpostească sau să ne dea vreun sprijin, ci să ne predea imediat. Ne-au spus: „Ne pare rău, asta-i situația, noi nu putem risca, prin urmare de aicea dumneavoastră n-o să mai plecați. Noi va trebui să anunțăm Securitatea”.
Practic v-au sechestrat.
Exact. Trupele de Securitate împânziseră toată zona și forfoteau pe acolo, cotrobăiau peste tot. Era inutil să protestăm sau să încercăm să-i convingem să nu ne predea. Poziția lor era din capul locului precisă și tranșantă, nu se discuta. Nemâncați, nedormiți, după ce hălăduiserăm așa, prin munți, vreo trei zile, am acceptat situația. Au făcut ei cumva și au anunțat trupele de Securitate, care au venit imediat acolo; un pluton întreg de Securitate.
Doar pentru dumneavoastră și colegul dumneavoastră?
Nu pot să spun că ne-au dat o atât de mare importanță, dar ăsta era unul din principiile lor: totdeauna exagerau cu efectivele și cu măsurile astea de siguranță. Împreună cu acel pluton au venit doi ofițeri de Securitate. Unul dintre ei era foarte agresiv. Ne promitea toate relele din lume. A început să ne insulte, să ne înjure, să ne amenințe:
– Ne-ați pus pe drumuri. Dacă ar fi după mine, v-aș împușca imediat!
Ălălalt era ceva mai ponderat. Nu i-a permis ăstuia să treacă la represalii:
– Lasă, lasă. Acuma i-am prins, o să vedem ce-o să se întâmple. O să meargă pe calea justiției, o să aflăm tot ce trebuie…
Și a început un fel de epopee, că ne-au plimbat prin nu știu câte Securități…
Cred că eu și Iovănescu am fost arestați primii. După aceea au prins grupul celor care apucaseră să ajungă în Rusia subcarpatică. Pe urmă l-au prins pe Ion Cojocaru și pe cei doi care ajunseseră la București – Titi Coșereanu și Ion Ioanid. Și încet-încet, am început să ne strângem… Când am ajuns la penitenciarul din Oradea, era reconstituit tot grupul.
din Militade Ionescu, Detenție totală, interviuri de Mihaela Udrescu, Silica Tănase; selecţie de texte: Traian Călin Uba; prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2014
***
Miltiade Ionescu, medic, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului). A primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.
După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.
După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.
