La un moment dat ne-am oprit. Mi-am dat seama că eram pe undeva prin centru. Am coborât. În timp ce mergeam am simțit că era ceva mai răcoare pe unde treceam. Mi-am dat seama că treceam printr-un culoar. Mergeam cu ochelarii la ochi, iar ei mă dirijau. Am mai mers o vreme și dintr-odată mi s-a înfundat piciorul în nisip. „Ce Dumnezeu? Suntem în centrul Bucureștiului și eu calc pe nisip?!” Și am avut atunci o tresărire și o senzație foarte neplăcută. Ca orice om care vine prima dată în contact cu o asemenea situație, îmi ziceam: „Unde mă duc ăștia? Dacă mi se întâmplă ceva…?” În sfârșit, am mers mai departe. Eram – pe urmă am aflat – la Ministerul de Interne, de pe Calea Victoriei, din fața Palatului Regal – clădirea aia foarte mare în care a funcționat Senatul după Revoluție.
M-am pomenit în fața unui tip cu un aer foarte preocupat, așezat la un birou. M-a luat repede și destul de aspru la întrebări. M-a identificat, i-a spus ceva ăluia care m-a adus, i-a dat un bilet…
V-au dat ochelarii jos?
Numai cât am stat de vorbă cu el. Pe urmă mi i-au pus din nou și am plecat.
Ce ați vorbit cu el?
Numai ceea ce ținea de identificarea mea: cine sunt, datele mele, domiciliul… nimic altceva nu-l interesa. El era un fel de dispecer. A spus: „Bine”, și au venit respectivii, m-au luat iar de braț, am ieșit pe unde am intrat, călcând pe nisipul ăla care mi-a dat iar senzații neplăcute.
După ce am cutreierat iarăși o vreme prin București, am oprit undeva. Dat jos din mașină, ochelarii tot la ochi, am intrat într-o clădire, am mers iar prin niște culoare până când am ajuns într-un fel de birou. Mi-au dat jos ochelarii și a urmat aceeași operațiune de identificare. Apoi mi-au luat obiectele pe care le aveam cu mine. Nu mi-au dat haine speciale, am rămas cu cele cu care venisem și… m-am trezit într-o celulă. (…)
Unde erați?
La Rahova. Asta era faimoasa Securitate Rahova, unde a rămas centrul de anchetă al Bucureștiului și unde se strângeau toate cazurile acestea cu tentă protestatară. Atmosfera de acolo era foarte deprimantă, în sensul că te aflai în fața unui mare și amenințător necunoscut. Asta era senzația cea mai neliniștitoare – te întrebai tot timpul: ce va fi? ce se va întâmpla? (…)
Cum mințeau anchetatorii? Ce spuneau?
Inventau:
– Noi știm că ai fost cu cutare nu știu unde.
– Domʼle, nu-i adevărat.
– Cum să nu?! Uite aici declarația…
Mergeau până acolo încât îți scoteau o declarație falsă – ceea ce se întâmpla foarte frecvent. Credeți că aveau obligația să spună adevărul? Nimeni nu le cerea chestia asta. Și aveau un sistem de anchetă în care totul respira brutalitate, ostilitate și o teribilă desconsiderare. Erai „dușmanul poporului” și în momentul când ți se punea eticheta asta, totul se termina pentru tine. Adică legalitatea avea un înțeles foarte personal și specific. Legal era tot ce era în slujba și în favoarea partidului și a regimului comunist, până la crimă. Nu se punea problema că e imoral. Ce e aia imoral?! Nu exista noțiunea asta când conducerea partidului îți cerea să condamni un om.
din Militade Ionescu, Detenție totală, interviuri de Mihaela Udrescu, Silica Tănase; selecţie de texte: Traian Călin Uba; prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2014
Miltiade Ionescu, medic, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului). A primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.
După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.
După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.
