Închisoarea din Oradea, de tip vechi – patina timpului se putea observa foarte ușor –, era la vremea aceea condusă de un comandant cu gradul de căpitan care se numea Tilici. Cum aveam să constatăm mai târziu, individul, pe lângă faptul că era de o prostie monumentală, mai era și de o răutate pe măsură, iar condițiile de detenție care și așa erau foarte greu de suportat, deveneau și mai rele datorită acestui comandant care își formase subalternii în același spirit, pe aceeași linie.
Clădirea avea niște coridoare sinistre, cu celule foarte mici de o parte și de alta. Prima remarcă pe care am făcut-o a fost că în celule nu exista nici o sursă de încălzire. Cum aveam să constatăm după ce ne-am instalat, soba – una mare, de tuci – era pe coridor, și focul se făcea numai pe coridor pentru gardienii de serviciu. Și a trebuit să suportăm iarna aceea cumplită din ’53-ʼ54 în aceste condiții.
Pentru că eram oile negre ale penitenciarului, gardienii – în intenția care întotdeauna a funcționat în pușcăriile comuniste, de a-și dovedi râvna și devotamentul – recurgeau câteodată la niște ironii sinistre; spre exemplu, era unul care, de fiecare dată când intra în serviciu, trecea pe la fiecare celulă, deschidea căpăcelul de la vizetă și ne spunea râzând și repetând la fiecare ușă: „Uite, acum o să vă intre căldura”.
Detenția a fost de-a dreptul imposibilă, nu numai pentru că condițiile de cazare erau infernale, dar și mâncarea era groaznică, pur și simplu necomestibilă. Și aveau ei câteva „specialități” care ajunseseră celebre. Ne dădeau la un moment dat un așa-numit compot căruia uneori îi ziceau „desert”. Erau niște pere, toate necoapte, fierte cu cozi cu tot, și veneau cu zeama fără zahăr și cu aceste fructe verzi fierte și ni le puneau în gamelă. Foarte mulți dintre noi refuzau „desertul”, dar erau unii bântuiți de foame care mai cereau și în plus. Cert este că regimul alimentar de acolo era, ca peste tot în închisorile comuniste, dozat în așa fel încât să fie mult sub necesitățile minimale ale organismului uman. Iar înfometarea combinată cu frigul a avut niște efecte devastatoare. În situația asta, am încercat să ne luăm măsurile de rigoare ca să putem supraviețui.
Acolo principala problemă era să supraviețuiești pentru că, trebuie să subliniez, rămăseserăm îmbrăcați exact așa cum plecaserăm în plină vară de la Cavnic, adică nu aveam pe noi decât o salopetă, niște bocanci fără șireturi, încălțați fără ciorapi, o rufărie sumară, o cămașă – toate degradate, la care se adăugase o zeghe, adică o haină din aceea vărgată, dintr-un material degradat. Ce frig am putut să îndur acolo! Am făcut la un moment dat niște degerături și-mi apăruseră niște pete roșii pe picioare. În aceste condiții, Iovănescu reușea performanța să stea 24 de ore din 24 întins în pat, fără să se miște de loc. Pantazi mai stătea în pat, mai se plimba. Eu, în toată perioada de la Oradea, începând de la deșteptare, care avea loc la ora 6 dimineața, și până la stingere, care era la 9, mă plimbam încontinuu; prin acel spațiu de câțiva metri făceam curse nesfârșite. Mă opream numai când ni se aducea masa. Iar Tilici ne omora cu metodele lui, cu fel de fel de presiuni exercitate asupra noastră de câte ori venea, și o făcea des; la deșteptare sau la stingere – cele două momente importante ale zilei –, nu uita să ne facă obișnuitele reproșuri, să ne insulte și să ne aducă aminte că suntem niște bandiți și-o să vedem noi ce-o să pățim. Detenția de la Oradea a fost un capitol de care nu prea îmi face plăcere să-mi amintesc.
din Militade Ionescu, Detenție totală, interviuri de Mihaela Udrescu, Silica Tănase; selecţie de texte: Traian Călin Uba; prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2014
***
Miltiade Ionescu, medic, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului). A primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.
După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.
După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.
