Momentul culminant a fost în ziua eliberării, când era de față și comandantul lagărului. Toți cei care se eliberau, trebuiau să treacă într-o sală. Acolo se așezau la o masă, unde li se punea o foaie de hârtie în față, iar comandantul le explica despre ce este vorba: trebuiau să semneze o declarație prin care se obligau să nu dezvăluie și să nu spună nimănui ce s-a întâmplat în pușcărie, ce oameni au întâlnit pe parcursul detenției, care au fost evenimentele la care au fost martori. Când mi-a venit rândul și am luat cunoștință de angajamentul pe care mi se cerea să-l semnez, m-am ridicat imediat, am pus mâna pe bagajul pe care îl aveam cu mine și am vrut să plec. Și comandantul, uimit, zice:
– Dar dumneata unde te duci?
– Plec înapoi în colonie.
– Păi, cum vine asta?
– Plec, domʼle.
– De ce?
– Pentru că nu sunt de acord cu ceea ce-mi cereți să semnez.
– Cum adică, nu ești de acord?
– Simplu, nu vreau să semnez.
– Dar e ordin!
– Care ordin, domʼle? Păi, ce, mă obligi dumneata să-mi iau noi angajamente ca să ai pretexte pe urmă să mă poți pedepsi și aresta din nou? Cum ies pe poarta închisorii, eu am de gând să spun tot ce am pățit primului om pe care-l întâlnesc.
– Asta nu se poate.
– Foarte bine. Atunci, mă duc înapoi în colonie.
Argumentul cu care l-am blocat a fost următorul:
– Nu v-am cerut eu să mă eliberați, nu? Și dacă așa stau lucrurile, cum vă permiteți să-mi puneți condiții? A, dacă eu solicitam eliberarea și dumneavoastră acceptați, puteați să-mi puneți condiții. Dar atâta vreme cât nu v-am cerut chestia asta, ce-mi veniți aicea cu atâtea și-atâtea interdicții? Eu nu accept să semnez!
S-a înmuiat:
– Hai, n-o luați chiar așa. Este o simplă formalitate, ceva obligatoriu pentru toți…
– Domnule, nu mă interesează nici interpretarea, nici asigurările dumitale. Eu nu semnez. Nu v-am obligat și nu v-am rugat eu să mă eliberați, așa că nu-mi puneți acuma condiții.
Şi am pus din nou mâna pe bagaj să plec înapoi.
– Stai, stai – zice –, dacă nu vrei, bine, treci lângă cei care au semnat.
Cei care semnaseră erau destul de uimiți. Unii dintre ei ziceau: „Ce mai vrea și ăsta acuma, când am ajuns la eliberare? Mai face și aici demonstrații!” Dar nu era nici o demonstrație; eu spuneam exact ceea ce simțeam.
Şi a venit și clipa eliberării. Am plecat cu un vapor, pe Dunăre. M-am dus mai întâi la Galați și mi-am văzut familia. După o vreme am venit în București să-mi fac și eu un rost. Am început să umblu peste tot. Dar când auzeau că ai ieșit din închisoare, nu voiau să te angajeze…
Din Militade Ionescu, Detenție totală, interviuri de Mihaela Udrescu, Silica Tănase; selecţie de texte: Traian Călin Uba; prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2014
Miltiade Ionescu, medic, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului). A primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.
După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.
După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.
