Când și-a început emisiunile, în timpul războiului, „Vocea Americii” a adresat următoarele cuvinte ascultătorilor: “De la acest post de radio veți auzi vești bune și vești proaste despre război. Dar vom spune întotdeauna numai adevărul”. Desigur, o promisiune care n-a putut să fie întotdeauna respectată datorită condițiilor, datorită cenzurii naziste în timpul războiului, iar mai târziu a cenzurii comuniste, dar ne-am dat întotdeauna osteneală să transmitem doar adevărul, mai ales că aveam de luptat cu posturi de radio, ziare, și mai târziu posturi de televiziune, în care nu se spunea adevărul. Deci, era datoria noastră să încercăm să prezentăm nu numai situația din România, dar și ce se întâmpla în lumea întreagă. Îmi aduc aminte că eram deseori întrebați “Dar de ce aveți programe de politică internațională?”, sau “Ce ne interesează pe noi ce se întâmplă în Zambia?” Părerea noastră era că un cetățean trebuie să fie informat asupra tuturor evenimentelor din lume. Desigur, dădeam prioritate emisiunilor cu programe despre România, despre ce se întâmpla în România, despre evenimente din străinătate care vizau România, dar, în același timp, am crezut întotdeauna (și am fost și inițiatorul acestui program de politică internațională) că este foarte important, repet, pentru o persoană să știe nu numai ce se întâmplă în țara ei, ci ce se întâmplă și în alte țări, în alte locuri.
Deci “de la acest post de radio vom spune numai adevărul”. Și adevărul l-am spus de la acest post de radio (mă refer la „Vocea Americii”, dar și, mai târziu, la „Europa Liberă”) până când au venit evenimentele din decembrie 1989. Sunt mândru că am fost unul din redactorii de la „Europa Liberă”, care a preluat imediat, înaintea tuturor, sloganul de la Timișoara “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. A fost un semnal pe care românii din Timișoara au vrut să-l dea întregii țări și noi am fost prezenți acolo, am preluat imediat sloganul și poate, într-un fel, am contribuit și noi la acest eveniment.
„Vocea Americii”, care nu mai transmite acum, din păcate, în limba română – există și în Statele Unite economii bugetare – este un post de radio aparținând guvernului și poporului american. „Europa Liberă”, spre deosebire de „Vocea Americii”, deși subvenționată de Congresul Statelor Unite, a fost întotdeauna un post de radio independent, un post de radio care se adresa mai ales românilor, polonezilor, cehilor și așa mai departe, a celor care trăiau în străinătate și care trebuiau să se adreseze compatrioților lor din țară, dar, în același timp, și un megafon al activităților, al instituțiilor din țările în care se emitea. Între cele două posturi de radio – „Europa Liberă” și „Vocea Americii” – a existat întotdeauna o deosebire de nuanțe. „Vocea Americii” era un post de radio al guvernului american, trebuia să fie mai limitat, mai îngrădit în politica editorială, când era vorba de anumite țări din Europa de Răsărit. „Europa Liberă” era un post de radio independent și atunci emisiunile sale erau întotdeauna mult mai critice, chiar foarte critice la adresa regimurilor comuniste est-europene și, bineînțeles, la adresa evenimentelor din România, în cazul nostru.
Personal am lucrat multă vreme la „Vocea Americii”, dar pe cât de rău mi-a părut că a trebuit să părăsesc acest post de radio, unde am funcționat din 1951 până în 1978, pe atât am fost de bucuros că tot ceea ce vroiam să spun despre situația României puteam să spun acum la „Europa Liberă”. Nimeni nu ne-a oprit vreodată să spunem ceea ce credeam noi că este nimerit, și nu mă refer numai la știri, ci și la comentarii.
Vreau să fac o precizare aici: o politică generală a tuturor posturilor de radio, a ziarelor, a posturilor de televiziune serioase a fost și este, în continuare, de a transmite știri verificate din două surse. Nu mă refer la o conferință de presă a unui președinte american sau la un incendiu văzut undeva. Orice știre trebuia să fie dublu confirmată tocmai pentru a nu se transmite ceva eronat, ceva greșit, care să provoace nedumerire în mijlocul ascultătorilor și, în felul acesta, poate chiar să ne descalifice ca un post de radio care transmiteam numai adevărul.
În ce mă privește am încălcat o dată această dispoziție, fiind conștient că o încalc. Într-o seară din noiembrie 1987, fiind împreună cu colegul meu Vlad Georgescu, directorul de atunci al secției române a postului de radio „Europa Liberă”, am primit o informație, că la Brașov au izbucnit tulburări. Această informație nu era confirmată din două părți, dar venea dintr-o sursă extraordinar de sigură. “Ce facem? ne întrebam Vlad Georgescu și cu mine, lumea ne ascultă în țară, vrea să știe ce s-a întâmplat la Brașov. Să n-o transmitem și să așteptăm eventual până a doua zi de dimineață, să avem a doua confirmare?”. Ne-am hotărât că vom transmite știrea cu orice risc, nu cu riscul că nu e adevărat, ci cu riscul că vom fi trași la răspundere pentru că transmitem o știre care nu era confirmată din două surse. Am transmis, s-a dovedit că era adevărat – ceea ce noi știam -, am fost admonestați amândoi a doua zi pentru că am transmis știrea fără să fie confirmată, dar felicitați pentru că totuși am transmis-o.
Cele două posturi de radio de care vă vorbesc aveau mai multe elemente în comun: primul loc în programe îl ocupau întotdeauna știrile, mai întâi cele din țară, apoi cele din străinătate; urma o revistă a presei, în care puteam să transmitem ascultătorilor noștri ce scrie presa internațională despre România – pentru că ce scria presa română despre România știam înainte să deschidem ziarul: Ceaușescu pe prima pagină, pe a doua, pe a treia și pe a patra tot Ceaușescu. Pe noi nu ne interesau ziarele românești decât cel mult pentru a încerca să găsim printre rânduri dacă există ceva care ar putea să ne atragă atenția.
Rubricile de comentarii erau pentru noi o posibilitate salvatoare, pentru că puteam să spunem lucruri care nu erau confirmate sută la sută, deci nu le puteam da la știri, dar le puteam introduce în cadrul comentariului, jucându-ne cu ele și transmițând astfel ascultătorilor noștri anumite evenimente, anumite situații, la care se adăuga și comentariul nostru.
Existau de asemenea în program emisiuni culturale, sportive, muzicale. Cred că nici unul dintre voi nu-și aduce aminte, dar sigur părinții voștri știu, de faimosul Chiriac de la „Europa Liberă”, care a fost un D.J. de mare calitate. El fusese înainte la Radio România, dacă nu mă înșel, și s-a refugiat în Occident. Noël Bernard, care era șeful departamentului românesc al „Europei Libere”, l-a angajat la 24 de ore după venirea sa în Germania și surpriza cea mare a fost că, 48 de ore după ce s-a terminat emisiunea muzicală de la Radio România prezentată de Chiriac, el a apărut la „Europa Liberă”, transmițând topul săptămânii sau alte melodii iubite mai ales de ascultătorii tineri. Din păcate a murit mult prea devreme.
Desigur, aș putea să vorbesc mult despre aceste două posturi de radio, dar mă gândesc că poate ar fi mai interesant să aflu de la dumneavoastră ce v-ar interesa. Poate aveți anumite întrebări pe care sunt gata să le lămuresc.
Conferința lui Mircea Carp de la Școala de Vară de la Sighet, iulie 2002, publicată în Romulus Rusan (ed.), Școala Memoriei 2002, Fundația Academia Civică, 2002
