Una dintre temele Şcolii de Vară de la Sighet a fost evocarea procesului Noica–Pillat, de la începutul căruia a trecut o jumătate de secol. Cercetătorii Gheorghe Ardeleanu şi Dora Mezdrea s-au ocupat de circumstanţele procesului, respectiv de dosarul de Securitate al lui Constantin Noica. Membri ai familiei Noica, precum şi oameni care l-au cunoscut în detenţie sau în alte împrejurări au schiţat un portret uman al filosofului. Despre Nicolae Steinhardt au vorbit acelaşi prof. Gheorghe Ardeleanu şi – de asemenea – martori de la Rohia. În ce îl priveşte pe Dinu Pillat, fiica scriitorului (condamnat la 25 ani pentru un roman acuzat de subversiune) a trimis o emoţionantă amintire, pe care o publicăm în continuare.
Romulus Rusan (2009)
Monica Pillat, Aurul Suferinței
În noaptea Bunei Vestiri a anului 1959 (aveam pe atunci 11 ani şi 5 luni), m-am trezit brusc din somn. Lumina era aprinsă, nişte indivizi necunoscuţi umblau prin casă răvăşind cărţile din bibliotecă şi scotocind prin sertare. Mama, palidă, se sprijinea de spătarul unui scaun, tata, pe marginea patului, se îmbrăca în tăcere, bunicile mele, ca nişte umbre, se lipiseră de perete. Stăteam nemişcată în aşternut, încremenită în aceeaşi muţenie care îi cuprinsese pe ai mei. Echilibrul cald al încăperilor era dat peste cap de intruşii în negru care răscoleau pretutindeni, aruncând pe jos lucrurile aşezate cu grijă în casă. Totuşi haosul pe care încercau să-l aducă astfel nu izbutea să intre înăuntru, deoarece familia nu era surprinsă de ceea ce se petrecea, luând sălbatica intruziune drept un rău inevitabil, ce avea să se abată asupra noastră oricum, mai devreme sau mai târziu. Mă cutremură şi acum calmul cu care mama a pus într-un sac puţină îmbrăcăminte, revăd neclintirea statuară a bunicilor mele, aud paşii egali ai tatei părăsind odaia, casa, grădina.
A doua zi, de dimineaţă, m-am dus la fabrica de blănărie, unde uceniceam, ca toţi colegii mei de şcoală, pe lângă câte un muncitor. Cu mintea pustiită, priveam pe geamul cenuşiu-murdar o macara mişcându-se în aer şi, în vreme ce însăilam bucăţile de blană artificială, am simţit că ziua care începuse avea să fie cea mai tristă din viaţa mea.
La câtva timp de atunci, într-o noapte, am visat că tata era în mijlocul unui lac negru, iar pe mal, de jur împrejur, se aflau prietenii lui care îi întindeau mâinile ca să-l ajute să iasă de acolo, dar, cum îi apucau degetele, cădeau şi ei, traşi în aceeaşi apă întunecată. În cuprinsul aceluiaşi an, aveau să fie arestaţi, unul după altul, aproape toţi cei dragi nouă.
Mai târziu, am visat că stăteam în ploaie şi noroi, în dreptul unui trunchi noduros de copac, şi acolo se afla un bătrân pe care
l-am întrebat la câţi ani a fost tata condamnat, iar el mi-a răspuns: la 25 de ani. În dimineaţa următoare, am iscodit-o pe mama: „e adevărat că tata a fost condamnat la 25 de ani?“. Ea a tresărit şi m-a întrebat: „cine ţi-a spus?“ „Am aflat din vis“, i-am răspuns şi obrazul ei s-a făcut şi mai alb.
După aproape 45 de ani, aveam să descopăr, din cartea Dorinei Al. George, Şocul amintirilor1, felul în care mama primise vestea cumplitei sentinţe, în anul 1961: „După proces, am fost anunţaţi să trecem la Direcţia Securităţii (în strada Domniţa Anastasia), ca să ne fie predate unele lucruri ale condamnaţilor. (…). Am fost acolo la orele indicate pe avizul de chemare; înaintea mea se afla o doamnă pe care n-o cunoşteam, nefiind dintre cei cu care am stat în timpul procesului. Ofiţerul de la masă i-a predat câteva caiete (cred) şi i s-a adresat: «Ei, doamna Pillat, ce ziceţi de soţul dv., iată cu ce s-a ales: a încasat o condamnare de 25 de ani închisoare; ce o să vă faceţi acum?» «Am aşteptat 2 ani şi o să-l mai aştept 23», a răspuns pe loc doamna respectivă, cu o voce de gheaţă care l-a siderat – cred – pe ofiţer, care n-a mai zis nimic.“
Timp de 5 ani şi jumătate, am început să strâng într-un sertar al biroului tatei toate ciocolăţile pe care le primeam de sărbători, ca să se poată bucura de ele la întoarcere, iar dacă m-am pus pe scris, a fost pentru că simţeam că prin poezie puteam comunica nevăzut cu el, dincolo de barierele spaţiului şi timpului care ne despărţeau.
Bunica mea, Maria Pillat, l-a aşteptat pe tata vară de vară, nepărăsind oraşul, de teamă ca el să nu vină în absenţa ei. Îşi cumpăra din piaţă boboci plăpânzi de flori şi îi punea în vase smălţuite, nu numai ca să-i picteze, cât mai ales să-şi lege de îndoielnica lor deschidere nădejdea că fiul ei s-ar fi putut întoarce mai curând. Nu uit cum o dată, intrând în odaie, am găsit-o cu capul în mâini, deodată învinsă, pentru că trandafirul i se ofilise înainte de vreme, iar altădată se luminase de speranţă, privind un mugure care se deşteptase miraculos în plină iarnă.
În acel interval al aşteptării, mama, care fusese obligată să divorţeze, pentru a-şi putea păstra serviciul la Biblioteca Academiei, a fost mutată disciplinar în mansarda clădirii. Într-o scrisoare din 18 februarie 1965, ea evocă acel spaţiu al izolării pe care cu timpul reuşise să-i deturneze sensul iniţial: „Poate că din fericire am fost îndreptată să lucrez într-o odaie a Bibliotecii, ce se găsea la ultimul etaj. Un perete din sticlă mată, altul cu ferestre sus şi cu o uşă ce dădea deasupra acoperişurilor. Când deschideam uşa pentru a aerisi sau când o ţineam deschisă în permanenţă şi-mi ridicam ochii de pe fişe, vedeam printre copaci şi acoperişuri cum se scurgeau anotimpurile. La început, nu prea aveam mobilier, dar din cutiile cu reproduceri şi câteva suporturi rudimentare şi scări de bibliotecă făcusem un decor de piesă expresionistă. Colegele, care mă vizitau uneori, şi un bătrân bibliotecar, învăţat, care mă îndruma, găseau că interiorul în care lucram era foarte plăcut şi mă fericeau că aveam în jur linişte şi lumină. Aceasta mă consola de faptul că treceam pe lângă cărţi pe care nu aveam timp să le studiez şi zăream din când în când stampe interesante, de care nu mă puteam atinge. Şi astfel puteam sta zile întregi, câte opt ore, singură, fără să doresc prezenţa nimănui, la plecare fiind obosită doar de lucru, dar mulţumită şi cu sufletul limpede.“
Detenţia tatei a făcut ca să nu pot fi admisă în liceu la nici o şcoală din centru, dar la periferia de atunci a oraşului, într-un cartier nou muncitoresc, am reuşit să intru şi, spre norocul meu, am avut acolo parte de colegi buni, care se aflau în aceeaşi situaţie. Nu i-am întrebat niciodată nimic, dar mersul împreună, un ceas cu tramvaiul spre şcoală şi alt ceas înapoi spre casă, crease între noi o solidaritate care nu avea nevoie de nici o explicaţie. Mulţi dintre talentaţii profesori ai acelei şcoli m-au înconjurat cu o afecţiune discretă, făcându-mă să simt că, în ciuda tuturor restriştilor, exista un loc în care puteam fi acceptată. Dacă tata nu s-ar fi întors din închisoare, înainte de terminarea liceului, aş fi dat examen la o facultate tehnică, cu puţine şanse de reuşită, însă. Dar amnistia din 1964 a schimbat în extraordinar viaţa familiei noastre. Am intrat la Facultatea de Limbi Germanice, secţia engleză şi am urmat, din fericire, o carieră filologică.
În vara anului 1964, eram cu bunica mea, mama mamei, la Mânăstirea Văratec, unde, de câţiva ani, îmi petreceam vacanţele. Pe când stăteam pe cerdac, în acel sfârşit de iulie, a scârţâit deodată poarta şi poştaşul a adus vestea. Am luat în mâini cartea poştală cu scrisul mamei de la Bucureşti şi am citit-o până am simţit că nu mai văd. Minunea mă călcase în picioare, în cataclismul bucuriei îmi retrăiam deodată desfiinţarea. Cea mai tristă zi a vieţii mele, imediat după arestarea tatei, şi cea mai fericită amiază, la aflarea că se întorsese acasă, se dovedeau a fi la fel de nimicitoare, ca intensitate.
În curând a sosit şi prima scrisoare a tatei2 care începea aşa: „Când am urcat încet panta de jos a bătrânei noastre uliţi, pe care în anii copilăriei tale ne-am dat de-atâtea ori cu săniuţa, ochii mi s-au împăienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea şi sacul cu micul meu calabalâc a cântărit mai greu în mână, atât de copleşit am fost de emoţie, revăzându-le pe toate aievea, cum le lăsasem cu 5 ani, 4 luni şi 3 zile în urmă. Dacă ai şti de câte ori mi-am închipuit această scenă a reîntoarcerii mele acasă… cu tine năvălind… cu codiţele blonde fluturându-ţi în spate ca nişte cozi de zmee în bătaia vântului… tu… m-ai primit în casă, privindu-mă din fotografiile tale de pretutindeni din odăi. Abia te-am recunoscut în ele, poate pentru că ai crescut atât de mult sau poate pentru că lacrimile nu mă lăsau să te disting de ajuns de bine. Şi apoi, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am mulţumit pentru toate, toate.“
După o săptămână a sosit a doua scrisoare3, în care tata îmi spunea: „Azi am început să mă reintegrez pe deplin în realitatea vieţii, să nu mă mai îndoiesc că toate sunt aievea, o amăgire de vis. Da, sunt acasă şi parcă n-aş fi lipsit niciodată! Mi-am reaşezat biblioteca frumos, adunând cărţile la loc, rânduindu-le cu grijă şi atenţie în rafturi, alintând parcă într-un fel fiecare volum în parte, cum făceai tu cu păpuşa în copilărie. Am schimbat ordinea tablourilor, am adus corabia lui Columb de pe bibliotecă pe scrin… Apoi, nu m-a răbdat inima şi am început să rearanjez şi odaia ta, să-ţi pun ordine în cărţi, aşezând totodată volumele după anumite criterii…“
În a treia scrisoare4, mă sfătuia: „În ceea ce faci, nu trebuie să fii niciodată mulţumit de tine însuţi, ceea ce nu înseamnă bineînţeles nici să ajungi la deznădejde. Scrisul… rămâne o taină… cum o taină miraculoasă ne apare însăşi… creaţia lumii de către Dumnezeu… noi nu constituim decât stropul unei conştiinţe.“
Revăd apoi în gând o dimineaţă, în livada mânăstirii, când tata m-a luat să-mi destăinuie ceva din trăirile lui în închisoare. Iată ce îmi aduc aminte din ce mi-a mărturisit atunci5: „Am stat un timp cu cineva în aceeaşi celulă. Ne chemau pe rând la interogatorii, nu mai ştiu dacă ziua sau noaptea, pentru că înăuntru era aproape continuu întuneric. Ne întorceam sleiţi după bătăi, cu creierul împleticit, amorf ca o leşie şi zăceam ore în şir letargici. Odată însă… el tocmai fusese luat… iar temnicerul ne-a adus la amândoi raţia de arpacaş şi pâinea, şi mie îmi era aşa de foame că i-am devorat şi porţia lui. Când s-a înapoiat, lihnit şi tremurând de slăbiciune, i-am spus că lui nu i se adusese de mâncare. El s-a uitat la mine dintr-o dată şi mai palid, n-avea putere să rostească vreun cuvânt, dar disperarea din ochii lui m-a împins să jur pe tot ce aveam mai sfânt că nu mă atinsesem de blidul lui, acuma gol.
O vreme am fost pus într-o celulă singur. De alături se auzea gemând la intervale o femeie. Mi-au spus că era mama, pe care o băteau, pentru că eu mă împotrivisem să le spun adevărul. Urletele acelea m-au făcut să mă învinovăţesc de tot ce nu făcusem vreodată şi am minţit până când ţipetele au pierit.
Credeam că mă voi prăbuşi mental… dar într-o seară… fusesem adus în temniţă după vreo 10 ore de interogatorii… pe când zăceam într-un colţ, ca o boccea de boarfe sfâşiate, am desluşit pe gratiile uşii Crucea cu trupul cenuşiu al lui Isus. Atunci am înţeles că suferinţa era un drum de apropiere… şi nu m-am mai temut de nimeni. Nici o durere, nici o umilinţă nu mi-au mai fost de neîndurat.“
Alexandru George şi-a adus aminte că tata i-a povestit odată cum, trezindu-se dintr-un somn greu, în bezna carcerei, el nu a mai ştiut ce vârstă avea atunci, dacă era copil sau bătrân, şi, ca să-şi dea seama, şi-a trecut mâinile peste faţă şi a simţit că îi crescuse barba. Aşa a putut realiza câţi ani ar fi putut să aibă şi apoi, după o vreme, a realizat unde era.
Pia, sora tatei, încercase, din exil, în anii ‘60, să-şi salveze din închisoare fratele, făcând o chetă printre cunoscuţii ei din Europa şi din America, pentru a aduna banii necesari răscumpărării şi aducerii lui în Anglia, împreună cu familia. Tentativa nu a reuşit, dar, graţie amnistiei din 1964, tata a fost eliberat împreună cu toţi intelectualii supravieţuitori din Procesul Noica–Pillat.
Când a revenit prima oară în ţară, în 1965, Pia i-a povestit tatei cu amărăciune despre eşecul încercărilor ei. Dar el i-a mărturisit că, dacă planul ar fi izbutit, probabil că el, deşi era credincios, s-ar fi sinucis în străinătate. Cum Pia a rămas consternată la auzul acestor cuvinte, tata i-a explicat că nu s-ar fi putut bucura de libertate şi că s-ar fi considerat un trădător, ştiind că tovarăşii lui de suferinţă ar fi continuat să stea în detenţie.
Pentru tata, ca şi pentru mulţi dintre prietenii săi, experienţa închisorii a avut un rol esenţial atât în apropierea de Dumnezeu prin suferinţă, cât şi în descoperirea, după eliberare, a miracolului vieţii, a elementarei bucurii de a exista. După 7 ani de la ieşirea din detenţie, el îi scria de la Văratec mamei7, comunicându-i această revelaţie: „Se împlinesc astăzi 7 ani de la întoarcerea mea din închisoare, de la împlinirea miracolului pe care încă nici acum nu îl realizez parcă pe deplin. Mă uit în jur, din cerdacul de pe care-ţi scriu, la tot ceea ce mă înconjoară, dându-mi certitudinea că nu visez: florile, grădina cu micile răsaduri cu zarzavaturi, acoperişurile celorlalte căsuţe de măicuţe, pierdute între coroanele copacilor, turlele mânăstirii, dâmbul împădurit dindărătul lor, cerul de dincolo de toate.
Îmi dau seama că dacă mă ridic, pot să cobor de pe cerdac, să trec din grădină în uliţă, să-mi îndrept de-acolo paşii încotro vreau, că nu mai am de ce să invidiez o furnică sau o muscă pentru libertăţile lor de mişcare. (…)
Îmi aduc aminte – O, Doamne, cât de limpede! – când te-am revăzut după 5 ani, 4 luni şi 3 zile în vechea noastră curte de la Manana, în rochia de vară, venind spre mine parcă şi mai stângaci emoţionată decât în dimineaţa zilei când ai descins în rochie de mireasă, în faţa Bisericii Icoanei. Îmi venea să mă prostern la picioarele tale, cum a făcut stareţul Zosima înaintea lui Dimitrie Karamazov. Iar acum, cu un gest de prelungire a impulsului de-atunci, reprimat numai din pudoare, după ce am trăit 7 ani reintegrat într-un normal al lucrurilor, căruia i-am pierdut treptat reversul de miracol, îmi vine (deşteptat violent în această dimineaţă) să mă prosternez la pământ ca Alioşa Karamazov, când are halucinaţia nunţii de la Cana, în ceasurile de veghe ale agoniei Stareţului Zosima, să îmbrăţişez şi eu, adânc şi cutremurat conştient, rădăcina firii în care suntem cuprinşi.“
La ieşirea din închisoare, tata a dorit să-şi uite cariera de scriitor, care îi adusese atâta durere lui şi familiei (fusese condamnat pe viaţă, printre altele, pentru ultimul său roman, Aşteptând ceasul de apoi). Ar fi vrut să lucreze ca paznic al unei grădini publice. Dacă nu ne-ar fi avut pe noi, el s-ar fi călugărit, aşa cum a făcut-o mai târziu bunul lui prieten, Nicolae Steinhardt. A revenit însă treptat la cultură, în calitate de critic şi eseist, odată cu reprimirea lui de către George Călinescu la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, în toamna anului 1964. A continuat să fie urmărit cu străşnicie de Securitate şi pedepsit pentru gândirea lui liberă, prin concedierea şi retrogradarea sa în primăvara anului 1975. A murit fulgerător, la începutul iernii aceluiaşi an, de un cancer la oasele capului.
S-ar fi putut spune atunci că a fost o victimă şi un învins al regimului comunist. Am descoperit, însă, mai târziu, cu ajutorul mamei, că trecutul unei mari suferinţe poate fi transformat, prin înţelegere, într-un tezaur de învăţăminte.
Când, la sfârşitul anilor ‘90, urma să apară prima monografie despre viaţa şi opera tatei, autoarea studiului, Carmen Brăgaru, a venit să se consulte cu mama în privinţa titlului pe care urma să-l pună cărţii. Mama i-a spus că titlul cel mai potrivit ar fi Dinu Pillat: Un destin împlinit. Surprinsă, Carmen Brăgaru i-a cerut explicaţii. Mama i-a demonstrat că numai aparent moartea lui timpurie a marcat frângerea unei vieţi atât de chinuite şi că, din punct de vedere al evoluţiei lui sufleteşti, tata atinsese o culme de spiritualitate.
Pe de altă parte, în anii care au urmat, mama a căutat să împlinească destinul tatei atât prin publicarea operei lui postume şi prin reeditări, cât şi prin scrierea unei cărţi de amintiri8, în care l-a evocat cu infinită iubire. Până în ultimele zile ale vieţii ei, mama a visat să publice corespondenţa tatei şi nădăjduia să alcătuim volumul împreună. Pentru că ea nu a mai apucat, am luat făclia memoriei din mâinile ei şi încerc să o duc mai departe. Nu este însă o misiune limitată la membrii familiei mele.
În 2006, de pildă, tânăra producătoare Nicoleta Brătescu a realizat un documentar despre tata, pe care l-a intitulat Calea regală, iar acest film a obţinut marele premiu al televiziunii în acelaşi an. Oameni care nu i-au cunoscut pe părinţii mei, literaţi, tineri cercetători sau simpli cititori ai cărţilor scrise de ei îmi mărturisesc cu emoţie că au găsit în tata şi în mama modele de demnitate şi de energie morală.
Ce bucurie poate fi mai adâncă decât aceea pe care o am văzând cum prezentul poate transforma astfel suferinţa, fragmentul şi vulnerabilitatea bietului trecut în valoare, întregime şi dăinuire? //
1. Ed. Paralela 45, 2006, p. 43
2. Scrisoare din 31 iulie 1964
4. Scrisoare din 14 august 1964
5. Aceste consemnări le-am publicat în Drumul spre Emaus, Ed. Vremea, 2002
6. Comunicare susţinută de criticul literar la Simpozionul comemorativ Artă şi credinţă în familia Pillat, Muzeul Naţional al Literaturii Române, 6 iunie 2006
7. Scrisoare către Nelli Pillat din 28 iulie 1971
8. Eterna întoarcere, Ed. Du Style, 1996, ed. a II-a adăugită, Ofrande, Ed. Universalia, 2002
text publicat și în Revista 22, www.revista22.ro, 18 august 2009
