1 martie 1952
Mărțișor! Liusic a fost la piață. Am cumpărat carne de oaie.
2 martie
Duminică. Am făcut mâncare și mărțișor la copii.
…
1 martie 1953
Mărțișor. Duminică. Tare-i trist, nimeni nu vine să te vadă ce mai faci!?
Liusic a adus un sac cu lemne, de ieri am terminat ciurlanii.
Săptămâna trecută am încercat să vindem plapuma de mătase, dar toți ar vrea să cumpere pe nimic.
…
1 martie 1954
Luni. O zi foarte frumoasă de primăvară și baba mea! Liusic a fost la cizmar de a pingelit ghetele, deci n-a fost la lucru. Eu mi-am întors rochia bleu de lână.
….
1 martie 1955
Babele. Dar au început și viscolele. Unde mai pui că-i și baba mea! Cam nervoasă!
2 martie
Viscol în lege, de altfel singurul în anul acesta până acum. Toată ziua parcă am fost bolnavă și-mi plângea sufletul. Liusic s-a dus la Dl Lucov și a jucat table. Liusic merge zilnic la Călmățui și alege mazăre pentru sămânță.
3-4 martie
Nimic deosebit, doar că s-a întors părintele de la Lișcoteanca și a venit ca un Moș Crăciun, cu ouă, și fasole, murături, 1 kg săpun rufe.
din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai
