Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Munci și zile în Băragan: iunie

Munci și zile în Băragan: iunie

Familia Spijavca, in fata casei lor din Baragan
Familia Spijavca, in fata casei lor din Baragan

2-3-4-5 iunie 1952

Am săpat grădina, în special porumbul și rufe am spălat.

6-7 iunie

Am fost la fermă cu copiii, la smuls rapiță. Ajunsesem fără un pic de ceva-ceva, adică pentru o bucățică de pâine sau mămăligă ne-am cărat cu toții pe câmpuri. Dar ce nu face omul la foame. Pe data de 6 iunie am primit o scrisoare de la Valea în care ne scrie că ne trimite un colet și 50 lei ajutor.

La 7 iunie am primit și coletul, cu 2 bucăți săpun, 2 buc. săpun cheia, 1,5 kg zahăr, 0,5 kg grăsime, 1 kg făină, 2 kg paste făinoase. În parte a fost și de la Arcadie.

8 iunie

Duminica Mare – Verde. Am făcut mâncare, căci am luat 0,5 kg carne oaie pe datorie și ce mai primisem în pachet, așa că am ce lăsa copiilor acasă și eu să mă duc la lucru. După masă am scris o scrisoare Valei, iar Liusic a scris lui Arcadie și Nusic tot recomandată.

9 iunie

Azi sunt Rusaliile (a doua zi). Totuși m-am dus la fermă la plivit, dar ni s-a răspuns că  s-a terminat și m-am întors cu lemne din pădurile de la fermă.

Apoi m-am dus cu copiii în pădure tot după lemne, iar după masă ne-am dus cu toții în pădure cu cârligul și am adunat lemne, așa că toată ziua am adunat vreascuri.

10 iunie

Am fost la sapă. Ce să spun, a fost o zi blestemată, toată ziua am plâns, l-am avut șef pe Ion Ion, un câine de om, nu altceva. Apoi am mai mâncat și lângă șosea în praf și fără linguri… Apoi a fost ziua încununată de ploaie, adică ne-a prins pe câmp… Chiar      i-am spus lui Liusic. Facă cine o vrea agricultură, dar eu ridic mâinile în sus…

….

3 iunie 1953

Ce zile grele! Mi-a propus cineva să-mi procure o pâine la liber cu 4 lei, am cerut la toți vecinii să-mi împrumute 4 lei și n-am găsit la nimeni. M-am întors acasă de-a dreptul plângând! Am mâncat azi o ciorbă din fasole și spanac adusă de la fermă și am avut 2 ouă, le-am bătut cu cozi de ceapă și le-am împărțit la copii, eu am rămas absolut flămândă și parcă sunt bolnavă, adică ce parcă, chiar sunt, că nu mă pot ține pe picioare.

Am vrut să cumpăr o pâine și n-a fost chip! Ah! Sfârși-va odată tot chinul ăsta pe capul nostru!!? Când îl mai văd și pe Liusic că vine de la lucru, parcă ar fi un ocnaș! Obosit, dar mai ales flămând.

…..

1 iunie 1954

Mi-am terminat de săpat grădina, Liusic a lucrat la sapă – a făcut 2,5 norme.

2 iunie

Am cârpit și Liusic iar a făcut 2,5 norme. Am cusut pantalonii scurți ai lui Virgil.

3 iunie

Joia Verde – Rusalii. Am sărbat, dar am fost pe câmp și am strâns mușețel. Liusic tot a făcut 2,5 norme la săpat bumbacul.

4 iunie

Am fost la doctor să mă consulte, am o nevralgie intercostală. Am primit o scrisoare de la Valea foarte tristă. E bolnavă de la începutul lunii mai.

*

Vai! Cum de n-am mai scris de atât amar de vreme nimic aici.

A fost o lună plină de secetă cu vânturile nesfârșite, calde, în mare măsură s-a compromis recolta noastră. Bietul agricultor, cum trăiește mereu cu înfrigurarea unui nor care să ude pământul însetat!

 

 

din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004

Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, lacâteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai