În total, Republica Populară Română a numărat peste 2 milioane de persoane discriminate prin metode coercitive. Numărul românilor care au fost condamnați în perioada 1945-1989 a fost de 600.000. Alți câteva sute de mii au fost reținuți administrativ, adică închiși fără proces (unii dintre ei 8-10 ani). Vârfurile terorii au fost înregistrate în perioadele 1948-1953 și 1958-1963, când – de altfel – pe lângă penitenciarele existente – devenite neîncăpătoare – au fost organizate numeroase lagăre de muncă forțată și au avut loc deportări, strămutări masive ale celor socotiți periculoși pentru regim (în total, încă 200.000 persoane). Această sală prezintă câteva penitenciare care au fost locuri de exterminare a elitei gânditoare din societatea românească: intelectuali, țărani, preoți, negustori, meseriași, militari, studenți, elevi, numeroși minori și nenumărate femei.
Am încercat să prezentăm câteva mari închisori în funcție de funcțiile și specificul lor; am arătat cum celula a devenit de multe ori universitate; am expus obiecte din recuzita mizeră a detenției; am întocmit grafice privind mișcarea deținuților dintr-o închisoare în alta și, pentru a ilustra particularitatea fiecărui destin, am imaginat itinerariile tragice parcurse de un număr de personalități înlănțuite ale istoriei noastre (v. aplicația care rulează pe touch-screen). Un amănunt important: ușa masivă din mijlocul sălii a fost adusă de la Galați, din închisoarea – azi dezafectată – în care au pătimit – între 1947 și 1951 – marii dascăli ai democrației românești: Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Maniu a murit la Sighet în 1953, iar Mihalache, mutat în închisoarea Râmnicu Sărat, a murit acolo după alți ani de boală și mizerie, în 1963.
