Între anii 1948 și 1989 au existat mii de arestări și deportări în rândul elevilor de liceu. Statistic, ei reprezintă 2% din totalul deținuților politici.
Numărul – evident, incomplet – al celor înregistrați în evidențele noastre este de 1876 (numele le sunt inscripționate pe pereți). Cei mai mulți – dezgustați de felul cum se făcea școală sau inspirați, mai târziu, de rezistența din alte țări – au format organizații anticomuniste („ligi”, „mișcări”, „societăți”) care depuneau jurăminte de confidențialitate, făceau rostde arme, scriau și difuzau manifeste, se pregăteau să ajute grupurile de rezistență din munți, sau, dimpotrivă, să fugă peste frontieră. Unii chiar au urcat în munți și s-au alăturat partizanilor. La alții era vorba doar de fronde juvenile, de afișe sau portrete mâzgălite sau rupte, de glume, epigrame, caricaturi, pe care Securitatea le lua în serios și le sancționa prin arestări, anchete, condamnări exemplare, menite să sperie.
În sfârșit, tot elevi au fost cei peste 10.000 adolescenți dispersați în noaptea de 2/3 martie 1949 sau deportați în Bărăgan în noaptea „Rusaliilor negre” (17/18 iunie 1951).
Victime ale comuniștilor au fost și cei 175 de elevi (câțiva, chiar, preșcolari) răniți sau anchetați în decembrie 1989. 40 elevi au murit tot atunci, în acea „cruciadă a copiilor”, alcătuind miezul curat al revoluției române.
În sfârșit, tot elevi au fost cei peste 10.000 adolescenți dispersați în noaptea de 2/3 martie 1949 sau deportați în Bărăgan în noaptea „Rusaliilor negre” (17/18 iunie 1951).
Victime ale comuniștilor au fost și cei 175 de elevi (câțiva, chiar, preșcolari) răniți sau anchetați în decembrie 1989. 40 elevi au murit tot atunci, în acea „cruciadă a copiilor”, alcătuind miezul curat al revoluției române.
