Una din categoriile sociale cele mai lovite de represiunea comunistă a fost aceea a medicilor și studenților în medicină. Mai mult de 1,5% din numărul total al deținuților politici din România au fost urmași ai lui Hipocrate.
Cum se explică această predominanță se poate deduce din sala „Medicina în închisoare”. Prin caracterul umanist al profesiei lor, prin jurământul care îi obliga să își trateze pacienții cu egală compasiune (chiar dacă erau „dușmani ai poporului”, partizani sau fugari urmăriți de Securitate), medicii au devenit în scurt timp ținta predilectă și reperul major al celor ce voiau să lichideze orice urmă de împotrivire și chiar orice formă de neaderență la programul partidului.
Pe de altă parte, prin cultura lor și romantismul medicinii acelor vremi, medicii s-au angrenat fără rezerve în activitatea partidelor democratice și au refuzat să adopte jargonul medical comunist, care tindea să „traducă” într-o ciudată limbă sovietică noțiunile, fenomenele și chiar bolile, negând tot ce era occidental.