Revolta din 16-17 iunie 1953 din Berlinul estic, sovietizat, s-a extins aproape instantaneu în câteva alte districte ale R.D. Germane și a fost reprimată cu aceeași repeziciune cu care s-a declanșat.
Dezghețul impus – paradoxal, chiar de sovietici – regimului Ulbricht, ce se cramponase în dogmele staliniste chiar și după moartea lui Stalin, s-a dovedit, ca de atâtea ori în istoria dictaturilor, un prilej de izbucnire a dorinței de libertate. La mai puțin de două săptămâni de la lansarea „noului curs”, au izbucnit greve, apoi manifestații spontane și simultane, tolerate tacit de sovietici. Dându-și seama că s-au jucat cu focul, sovieticii au fost, tot ei, cei ce au înăbușit răscoalele, pentru a preîntâmpina totuși o repetare a lor în alte țări.
Regimul Ulbricht n-a mai putut stăvili, însă, fuga în masă a germanilor spre Occident, iar la 13 august 1961 a fost ridicată de-a curmezișul Germaniei frontiera de sârmă ghimpată, izvorând din Zidul Berlinului.
După decenii de la răscoală și apoi de la căderea frontierelor, din noiembrie 1989, se poate vedea clar că iunie 1953 a reprezentat la vremea sa primul imbold spre reunificarea Germaniei.
Sala a fost realizată cu sprijinul Fundației „Konrad Adenauer”.
