Silvia Angelescu (Bucureşti), „Aşteptam toţi să se întâmple…” Reacţii la ştirea morţii lui Stalin
În numai câţiva ani, din Europa până în Asia se instaurase o nouă ordine, având la bază una şi aceeaşi ideologie: marxism-leninismul. Aplicarea modelului – U.R.S.S.-ul stalinist – topise entităţile foarte diferite din punct de vedere cultural într-o omogenitate instituţională totală şi practici politice perfect uniforme. Peste tot se afirma acelaşi „mare scop”: formarea omului nou. Succesul ordinii staliniste părea sigur la începutul anilor ’50 (Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 87). Moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, avea să aducă „ţărilor frăţeşti” – după o perioadă de derută – evenimente schimbătoare şi dramatice.
În România, elita comunistă era formată şi ea „în umbra genialului conducător” şi pentru slujirea „eliberatorului, sprijinitorului, prietenului scump al poporului nostru (Constantin I. Parhon, „I. V. Stalin – eliberatorul, sprijinitorul, prietenul scump al poporului nostru”, în Scânteia, nr. 2 601/7 martie 1953, p. 2). La Bucureşti conducea „cel care deschidea cel dintâi telegrama de la Moscova” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva Secţiei de Istorie Orală, interviu cu Dan Amedeo Lăzărescu, C 373/Inv. 1 577). De altfel, chiar Molotov i-a spus lui Gheorghiu-Dej într-o discuţie avută în 1954: „V-aţi obişnuit să trăiţi sub aripa caldă a Armatei sovietice, dacă n-ar fi Armata sovietică nici trei zile nu v-ar răbda poporul” (Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 95).
Prin urmare, la moartea lui Stalin reacţia comuniştilor români, obsedaţi de puterea care trebuia păstrată cu orice preţ, a fost de „a strânge rândurile”. Românii din toate categoriile sociale, supuşi până atunci terorii staliniste, trebuia să reacţioneze la unison, într-o suferinţă comună. A început o campanie întreagă de „sensibilizare” prin articolele din presă, mitinguri, şedinţe de partid pe întreprinderi, toate acestea culminând cu mitingul de doliu din Piaţa Stalin desfăşurat în 9 martie, ziua înmormântării conducătorului de la Kremlin. Acestui scenariu i s-a adăugat contribuţia proprie a celor sincer îndureraţi de moartea „tătucului”. Au fost însă şi oameni care cu greu au reuşit să îşi ascundă bucuria şi speranţa că viaţa li se va schimba. Zăvorâţi în casele lor sau între zidurile închisorilor comuniste, unii dintre ei ştiau că biografia lui Stalin era presărată cu victime, oameni ucişi în numele „construirii socialismului”. Dar nimeni nu ştia atunci că cifra celor sacrificaţi era de ordinul milioanelor.
În Arhiva Secţiei de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află mărturii ale reacţiilor sincere sau „comandate” ale celor care au trăit ziua de 5 martie 1953 cu sentimentul că aceasta va aduce schimbări în viaţa lor. Mărturiile colectate, aparţinând unor oameni din cele mai diferite categorii ale societăţii, au fost grupate într-un proiect aflat încă în lucru. În încercarea noastră de a reconstitui acest moment al schimbărilor, vom folosi câteva dintre ele.
Urările de „însănătoşire grabnică”
Cu puţin timp înainte de moartea lui Stalin, opinia publică românească a fost informată de boala lui Iosif Vissarionovici – congestia cerebrală – care avea să-i aducă sfârşitul. „Am fost în oraş, mi-aduc aminte şi-acuma, ca să cumpăr o carte de analiză matematică. […] Şi-n oraş,
”ediţie specială “. Era pe 3 martie. Stalin – bolnav, bolnav, bolnav… Am luat ziarul şi am venit în cazarmă. Aşteptam toţi să se întâmple şi s-a întâmplat pe 5 martie.” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Cristinel Dumitrescu – atunci student la Academia Militară; C 867/Inv. 2 438)
Ziarul Scânteia din 5 martie publica pe prima pagină Comunicatul C.C. al P.C.U.S., precum şi „Buletinul asupra sănătăţii lui I. V. Stalin la 4 martie, ora 2” (Scânteia, nr. 2 599/5 martie 1953, p. 1) Cititorii puteau afla chiar frecvenţa respiraţiei, pulsul şi tensiunea arterială maximă şi minimă a „marelui geniu al omenirii progresiste”. Urările de însănătoşire adresate „din adâncul inimii” de Gheorghe Gheorghiu-Dej în numele C.C. al P.M.R., îşi făceau loc pe aceeaşi pagină. Urmau urările „întregului popor”, reportaje de la mitingurile uzinelor din Bucureşti, ţinute cu o zi înainte. Academia R.P.R. îşi manifesta şi ea solidaritatea, deschizând miercuri, 4 martie, orele 17,00, „Sesiunea ştiinţifică extraordinară consacrată genialei opere a tovarăşului Stalin, Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.” (Scânteia, nr. 2 599/5 martie 1953, p. 1).
Manifestările de doliu, 6-8 martie 1953
Vestea morţii lui Stalin – 5 martie 1953, 21,50 ora Moscovei – avea să fie publicată în ziarele de a doua zi. Întreaga presă a intrat în agitaţie, inclusiv Radiodifuziunea. „Moare Stalin. Jale mare… şi aşa mai departe. Mi-aduc aminte, am venit dimineaţă, […] La redacţie era numai Alexandru Balaci – dispăruseră toţi şefii! Nu mai era nici un şef! De la preşedinte până la redactor şef. […] Am înţeles mai târziu ce s-a întâmplat. Era un moment de mare responsabilitate. Trebuia să se ia o anumită poziţie în clipa asta. De la Secţia de Presă s-a transmis să se facă un necrolog. Şi nu s-a găsit cine să facă acest necrolog. Nu putea să-l facă, ei ştiu, un reporter ca mine, era prea mare personagiul. Şi singurul care era la ora aia, inconştient că trebuia şi el să fugă din redacţie, era Alexandru Balaci. Şi avea deci toate atributele necesare. Şi a trebuit deci să facă acest necrolog. Balaci, un intelectual, aşa, şi filosof pe deasupra, s-a gândit să facă un necrolog mai deosebit. Şi a început, spunând că există pe lume genii, există genii ale binelui, genii ale răului. De pildă, Hitler a fost un geniu al răului, n-avem ce să facem, pentru că el rămâne în istorie, un geniu al răului; există Stalin, care e un geniu al binelui, şi de aici a pornit şi a făcut acest necrolog, care dura vreo cinci sau şase minute.
A doua zi, Alexandru Balaci a fost dat afară din Radio, reproşându-i-se că a făcut această comparaţie impardonabilă între Stalin şi Hitler. […] Adică nu s-a putut înţelege că de fapt, comparându-l cu Hitler, ăsta fiind un geniu bun, intra aşa, apoteotic! Şi l-au dat afară! Şi-atunci am înţeles de ce au dispărut toţi şefii: pentru că la un asemenea eveniment, a lua o poziţie însemna o mare primejdie!” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Dionisie Şincan, atunci reporter la radio; C 714/Inv. 2 250)
În zilele care s-au scurs până la înmormântarea „marelui şi nemuritorului conducător şi părinte” în toată ţara colectivele de oameni ai muncii şi-au manifestat în fel şi chip întristarea. În fruntea tuturor, conducerea partidului regiza până în cele mai mici amănunte spectacolul durerii, lansând chemări Către toţi membrii P.M.R., către toţi oamenii muncii din R.P.R. (Scânteia, nr. 2 601/7 martie 1953, p. 1) sau înfrăţindu-se cu reprezentanţii poporului în paginile Registrului deschis la Ambasada Uniunii Sovietice la Bucureşti, registru în care se semna „în semn de omagiu adus celui mai scump prieten al poporului român” (Scânteia, nr. 2 601/7 martie 1953, p. 1).
Intelectualii satelor şi orăşelelor de provincie – aflaţi şi ei sub stricta supraveghere a „organelor de partid” – erau chemaţi să-şi facă datoria faţă de „marele dispărut”. Cu un ton ironic, greu de redat aici, învăţătoarea Ecaterina Băltărescu din Rădăuţi ne-a povestit: „Când a murit Stalin […] eram la Rădăuţi şi m-a pus directorul ca să pun doliu pe steag, ca să-l puie-n bernă. Şi eu, după ce-am cusut acolo pe steagul cela, am luat steagul pe spinare şi-am început să înconjor masa şi să încep a plânge după Stalin. Şi să-l bocesc: “Vai! tătucul colectiviştilor a murit! Ce ne facem noi de-acuma, c-a murit tătucul colectiviştilor?! “ Ce mi-a venit şi mie, vă puteţi închipui!… Şi soţul arestat!… “Ce, vai de mine, ce mă fac eu, ce mă fac!… Da- ce s-a face lumea de-acuma fără tătucu- ăsta?! “ Şi-aşa am înconjurat masa de vreo trei ori. Şi […] una dintre colege imediat a raportat. Şi a doua zi, de la Suceava […] a venit în cancelarie şi m-a luat. “De ce ţi-ai bătut joc? “ “Eu nu mi-am bătut joc! Eu l-am bocit! Eu sunt de la ţară, de la Bilca. […] La ţară, când moare un om, se boceşte. Şi eu l-am bocit! […] Şi dac-am spus c-a murit tata colectiviştilor, adevărat: colectivul nostru s-a făcut datorită… Rusiei, care-a venit şi la noi. Şi-atunci eu n-am făcut nimic rău. Dacă credeţi c-am făcut ceva rău, sunt la dispoziţia dv.! “ […] Şi după aceea m-am mai potolit eu…” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Ecaterina Băltărescu, Rădăuţi, jud. Suceava; C 809/Inv. 2 362).
Pentru ca „veselia” să nu tulbure vaietele de jale din întreaga ţară, Consiliul de Miniştri al R.P.R. – în numele căruia semna preşedintele, Gheorghe Gheorghiu-Dej – a hotărât: „Toate instituţiile de stat şi obşteşti, întreprinderile, uzinele, fabricile, minele, şcolile de toate gradele, unităţile Forţelor Armate, vor suspenda orice fel de festivităţi şi spectacole” (Scânteia, nr. 2 601/7 martie 1953, p. 1). „În ziua morţii lui Stalin eu am împlinit 20 de ani şi am petrecut împreună cu Dona, cu Preda, mai era Radu Vasiliu, […] la Athene Palace. […] Am mâncat acolo, am băut şi bineînţeles că am fost observaţi şi imediat s-a raportat că într-o zi atât de tristă şi nu ştiu ce, “ei s-au dus acolo să chefuiască “ şi am avut oarecari necazuri.
Acuma, ca să respectăm adevărul istoric, eu am scris mai multe reportaje în zilele acelea ale morţii lui Stalin, care au fost foarte apreciate şi le-am scris cu convingere pentru că eu nu ştiam o grămadă de lucruri despre ce se întâmpla în U.R.S.S., nici nu fusesem acolo, dar era propaganda oficială binecunoscută şi mi s-a părut că este o mare pierdere pentru omenire şi în spiritul ăsta am şi scris. Şi faptul că am scris reportajele astea, care au fost apreciate prin sinceritatea lor, probabil am scăpat mai uşor cu masa de la Athene Palace…”( Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu T. Brateş, reporter la radio; C 690/Inv. 2 221).
În ziare, titlurile se umflau în sensuri greu de înţeles astăzi: „Prin noi succese în producţie vom slăvi pe marele Stalin”, „Stalin ne-a învăţat cum să se construim fericirea”, „Gloriosul făuritor al istoriilor” (Scânteia, nr. 2 601/7 martie 1953, p. 2), „Stegarul invincibilei lupte pentru apărarea păcii”, „Stalin – eliberatorul popoarelor” (Scânteia, nr. 2 602/8 martie 1953, p. 1-2). Articole semnate de academicieni (Constantin I. Parhon, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu) se înfrăţeau cu cele ale stahanoviştilor, secretarilor comitetelor de partid, directorilor de întreprinderi şi pionierilor („Părintele nostru iubit”, articol semnat de Nicolae Elena, pionieră în clasa a VII-a B, Liceul de fete nr. 2, Craiova, în Scânteia, nr. 2 603/9 martie 1953, p. 3). Strânşi în jurul partidului, care făcea mereu apel la unitate, semnatarii articolelor nu uitau să îşi asigure conducătorii că „Poporul român îşi strânge şi mai mult rândurile în jurul nebiruitului steag al lui Lenin-Stalin” (Scânteia, nr. 2 601/7 martie 1953, p. 3).
Mitingurile de doliu, organizate „pe linie de partid” pretutindeni în ţară, păreau să fie cea mai importantă preocupare a românilor în acele zile. Ele adunau toată suflarea omenească într-o masă eterogenă în care fiecare se temea de celălalt, atât cei care erau îndureraţi cu adevărat, cât şi cei care mimau suferinţa. Această teamă, semănată de Stalin în rândul „popoarelor frăţeşti”, se întorsese împotriva „ţarului roşu”, de vreme ce el însuşi spusese: „Nu am încredere în nimeni, nici în mine însumi” (Gheorghe Buzatu, „Cel mai teribil dictator al tuturor timpurilor: I. V. Stalin”, în Dosarele istoriei, nr. 11/1998, p. 24). Mitingurile se desfăşurau în toate locurile de muncă: fabrici, instituţii, aşezăminte de cultură, ştiinţă şi artă, şcoli, universităţi, ba chiar pe puntea vasului „Dimitrov” – care naviga în Marea Mediterană (Scânteia, nr. 2 602/8 martie 1953, p. 3) – sau „pe ogorul unei gospodării agricole colective” (Scânteia, nr. 2 605/11 martie 1953, p. 1). „Când a murit Stalin, noi eram către sfârşitul facultăţii; mi-aduc aminte că s-au ţinut nişte mitinguri foarte speciale, sigur şi în instituţii şi în întreprinderi, dar în toate facultăţile, mitinguri care aveau un anume protocol – dacă pot spune. […] Eram absolut toţi în amfiteatru, într-unul din amfiteatrele mari, şi venea un grup de decani, profesori, care se aşezau la catedră; toată lumea în picioare, cu o anumită figură foarte îndurerată, dacă era posibil să fie cât de cât şi plânsă, cu atât mai bine.”( Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Coralia Fotino, atunci studentă la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; C 215/Inv. 1 086). „Eram în facultate, s-au pus imediat nişte difuzoare în toate facultăţile, unde se transmitea permanent… […] E foarte interesant să vezi misterul acesta al psihologiei mulţimii. Aveai impresia că s-a produs cea mai mare catastrofă care se putea imagina! O catastrofă a întregii omeniri! Ore în şir, zile în şir, la microfon auzeam numai văicăreli, că “Ce ne facem?! Ne-a dispărut părintele… “ Şi trebuie să vă mărturisesc că nu erau puţini cei care lăcrimau! Erau cu batista, cu… Asta era atmosfera creată…”( Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Solomon Marcus, atunci asistent la Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti; C 858/Inv. 2 424).
Poeţii, inspiraţi de „nemărginita durere” generală, se alăturau şi ei celorlalţi oameni ai muncii: „Oricât ar fi de tare / Al morţii braţ cumplit, / Mai tare este Stalin! / Nu, Stalin n-a murit!” (Eugen Frunză, „Aşa ne-nvaţă Stalin”, în Scânteia, nr. 2 602/8 martie 1953, p. 2) Uneori, „stegarului invincibilei lupte pentru apărarea păcii” i se dedicau versuri de-a dreptul agresive: „Luaţi seama, ucigaşi din Soare-Apune: / nu veţi opri istoria din loc! / Pe calea viitorului – minune / păşeşte azi ne-nvinsa Uniune / Şi-n rânduri tari – brigăzile de şoc!” (Dan Deşliu, „Pentru Stalin”, în Scânteia, nr. 2 603/9 martie 1953, p. 2)
În acele zile Stalin era pomenit şi în închisorile comuniste în versuri care circulau din celulă în celulă. Iată câteva, „scornite” în închisoarea de la Oradea de un ţăran maramureşan, Darie Vlad, care fusese arestat pentru că ajutase cu mâncare fugarii din munţi: „De când e Stalin în ţară / Nu mai vezi găini pe-afară. / Le ţin oamenii-n cotrui: / Îi trebuie ouăle lui / Ai o oaie şi-o găină, / Dai şi ouă, dai şi lână. / Cu grâul şi cu mălaiul / Ne putem câştiga traiul / Că Stalin aşa ne spune / C-astea-s numai nişte glume, / Nu există altă lume!” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Darie Vlad, ţăran din Săliştea de Sus – Maramureş; C 582/Inv. 2 051) În penitenciare, „locuri care nu existau”, vestea morţii dictatorului de la Kremlin s-a răspândit cu repeziciune, aducând cu ea speranţa libertăţii. Unii deţinuţi politici au îndrăznit chiar să evadeze. Este cazul grupului de paisprezece persoane din lagărul de muncă de la Cavnic, din care făcea parte şi doctorul Miltiade Ionescu: „Avusese loc recent evenimentul acela capital de care noi am legat foarte multe speranţe, moartea lui Stalin. Şi-atunci administraţia era încă dezorientată şi buimăcită. Ordinele de la Bucureşti nu prea erau chiar aşa de clare şi de precise în ceea ce priveşte atitudinea pe care s-o adopte. […] Noi am mizat atunci pe persistenţa stării acesteia de buimăceală” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Miltiade Ionescu, medic; C 987/Inv. 2 578). Entuziasmul deţinuţilor politici a depăşit zidurile celulei. Sistemul comunist de mutare a „duşmanilor poporului” dintr-o închisoare în alta a favorizat circulaţia acestei veşti neaşteptate: „Am aflat! Dară!… Când a murit [Stalin] sperau, toată lumea! Numa- [spuneau] “scăpăm! “ şi “scăpăm! “ Noi am ştiut. […] Am avut 25 de ani, da- n-am zis veci că-i fac! Am sperat!… Şi nu numai eu, toată lumea!” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Ioan Hotico, ţăran din Ieud – Maramureş; C 621/Inv. 2 094)
Mitingul de doliu din Piaţa I. V. Stalin, 9 martie 1953
În ziua de 9 martie la Moscova au avut loc funeraliile lui Iosif Vissarionovici Stalin. Bucureştiul îşi aducea şi el ultimul omagiu, deşi „cei mai iubiţi fii ai săi” aveau să fie în capitala Uniunii Sovietice. Mai mult, suflarea din întreaga ţară urma să se oprească în semn de respect, timp de trei minute, începând cu ora 11. „…Se va întrerupe circulaţia trenurilor, tramvaielor, automobilelor şi altor vehicole, precum şi a pietonilor din oraşe” (Hotărârea C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R., în Scânteia, nr. 2 603/9 martie 1953, p. 1).
Mitingul de doliu desfăşurat în Bucureşti, în Piaţa Stalin, era apogeul tuturor manifestărilor din zilele precedente. „Când am fost scoşi […] la înmormântarea lui Stalin, a fost o manifestare, deşi nu era nici un fel de obiect, doar că ne-am dus într-un loc şi stăteam… Mi se pare că se auzea retransmis ceva, nu-mi mai aduc aminte. Dar ştiu că ne-am trezit dimineaţa – trebuia să fim de la 6 dimineaţa în Piaţa Stalin – şi am stat câteva ore ca să fim şi noi prezenţi, în picioare, în timpul înmormântării respective.” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Sergiu Levescu, redactor radio; C 712/Inv. 2 247) „Atmosfera era o atmosferă de tristeţe. Fără comentarii; chiar ăştia mai slabi de înger, chiar lăcrimau, plângeau. […] S-a transmis de la Moscova atunci, da…” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Constantin Dimitriu; C 467/Inv. 1 872) „Ora 9 şi 25 de minute. Răsună vocea crainicului: “Transmitem de la Moscova desfăşurarea funeraliilor tovarăşului Stalin “. Cei prezenţi în piaţă, ascultă îndureraţi vocea crainicului de la postul de radio Moscova.” (Scânteia, nr. 2 604/10 martie 1953, p. 3)
„Sute şi sute de oameni, răscoliţi de cea mai adâncă emoţie, se perindă neîncetat prin faţa statuii, acoperindu-i soclul cu flori. În jurul statuii fac de gardă ostaşi ai Forţelor noastre Armate, nemişcaţi, cu chipuri înmărmurite. În piaţă, amestecaţi în mulţime, stau în tăcere deplină numeroşi ofiţeri elevi ai unor instituţii de învăţământ superior militar, care învaţă să cunoască ştiinţa militară stalinistă…” (Scânteia, nr. 2 604/10 martie 1953, p. 3) Au fost însă studenţi la Academia Militară care nu au avut prilejul de a fi „răscoliţi de cea mai adâncă emoţie” în Piaţa Stalin: „La mitingul de doliu […] mi-a părut foarte rău că eu şi cu încă un bun prieten de-al meu n-am putut să mergem, fiindcă mie-mi luase cineva o cizmă şi lui centura. Şi-atuncea am rămas plantoane la dormitor şi-am jucat şi noi şah toată ziua. În orice caz, moartea lui Stalin a fost o chestie extraordinară, să ştiţi!” (Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de Istorie Orală, interviu cu Cristinel Dumitrescu, atunci student la Academia Militară; C 867/Inv. 2 438)
„Mitingul de doliu se încheie în sunetele “Internaţionalei “, cântecul de luptă al proletariatului mondial.” (Scânteia, nr. 2 604/10 martie 1953, p. 3)
*
Moartea „celui mai teribil dictator al tuturor timpurilor” (Gheorghe Buzatu, „Cel mai teribil dictator al tuturor timpurilor: I. V. Stalin”, în Dosarele istoriei, nr. 11/1998, p. 24) a favorizat respingerea ordinii staliniste în tot Estul european. Acest lucru se aşeza pe fondul degradării economice datorate instalării structurilor sovietice. Colectivizarea forţată, o industrializare prea rapidă, insuficient pregătită, au provocat peste tot aceleaşi eşecuri ca şi în U.R.S.S. Era nevoie de „retuşări” ale sistemului, pentru ca el să nu se prăbuşească (Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 99). Acestea au venit tot de la Moscova, trei ani mai târziu: la 25 februarie 1956, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., într-o sesiune închisă, N. S. Hruşciov a citit documentul intitulat „Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale”. Acest raport secret dezvăluia şi combătea cultul personalităţii lui Stalin şi chiar avansa spre abandonarea „canoanelor leniniste” ale Kremlinului (Gheorghe Buzatu, „Cel mai teribil dictator al tuturor timpurilor: I. V. Stalin”, în Dosarele istoriei, nr. 11/1998, p. 27). Raportul a ajuns şi la Bucureşti, unde a circulat de asemenea „în cerc închis”. Aşadar, destalinizarea venea tot de la Răsărit şi avea ca urmări slăbirea elitei guvernante autohtone, care a încercat imediat limitarea efectelor politice ale „noului curs” (Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948â1965, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 102). Pentru a-şi salva poziţia, Gheorghiu-Dej a trebuit să revizuiască unele dintre priorităţile de până atunci ale politicii sale, încercând să dezamorseze tensiunile acumulate în societatea românească.
Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea simpozion al Memorialului de la Sighet (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
