Experienţa închisorii avea să-mi demonstreze, treptat, că nu există închisori bune sau închisori rele, că în sistemul penitenciar comunist poţi fi torturat la sânge, în cea mai reputată, blândă închisoare, sau să o duci mai mult sau mai puţin normal în alta, cu faimă drastică. Fiecare celulă are regimul ei aparte, un regim fixat în conformitate cu personalitatea deţinutului, cu rezistenţa lui morală şi fizică, dar mai ales cu scopurile avute în vedere de torţionari. Importanţa unui deţinut nu este totdeauna în legătură cu rolul pe care l-a jucat în libertate sau cu valoarea lui politică sau ştiinţifică. Închisoarea are optica şi legile ei…
Sunt momente în care singurătatea ajunge să-ţi fie o primă durere, altele în care, obişnuit cu ea, să nu-i simţi decât deliciile.
Să te plimbi în diagonala celulei trei paşi înainte, trei paşi înapoi, de nenumărate ori şi să mai treacă un an, încă unul. Ani furaţi dintr-o viaţă la rândul ei destul de scurtă. În spaţiu restrâns consumi timp mult şi ai grija de a-l consuma cât mai repede şi cât mai pe nesimţite. Trăieşti încă o dată – şi de câte ori – anii care au trecut şi de care îţi poţi aminti ca să ajungi dintr-un salt la aceia pe care eventual îi vei continua – anii plini de libertate. Redus la o viaţă pur vegetativă, încercam să o spiritualizez. Dar mi-era teamă de adâncimile informale în care m-aş fi rătăcit. Căutam în jurul meu puncte de sprijin şi limite, mai ales limite, în clipa în care destinul îmi era atât de îngrădit. Retrăind viaţa în amintire, atât cât nu s-a cernut, cât a rămas în sită, o înţelegeam şi mai mult decât o înţelesesem. Cotidianul îţi fură din răgazul meditaţiei. Ai fi înţeles şi atunci dacă ai fi avut timp şi dispoziţie, dar evenimentele te-au furat în vertiginoasa lor desfăşurare. Astăzi întârzii asupra unei tăceri care ţi s-a părut doar suspectă, asupra unui cuvânt ambiguu, asupra unei confesiuni sugrumate. Sentimente, prieteni, convenienţe apar în altă lumină – în lumina feroce a gândului fără iertare. Scutit de obligaţia socialului, te confunzi în individual. Pescuieşti din adâncimi tot ceea ce consideri pierdut şi era numai uitat – un om, o împrejurare, un gând, o emoţie.
…Şi aşa au trecut patru ani. N-aş putea spune că au trecut ca apa. De la o vreme însă, omul – acest animal care se obişnuieşte – nu mai suferă din cauza neschimbării, iar neschimbarea îngăduie timpului să se strecoare pe nesimţite. Am păstrat în permanenţă socoteala zilelor, a lunilor şi, în consecinţă, a anilor câţi treceau. N-am trăit în acest răstimp, dar am retrăit, în felul ei, o „eternă reîntoarcere“. Viaţa vegetativă, tristele servituţi ale condiţiei umane îşi sporeau, în singurătate, povara. Toate se toceau însă – dar nu din această cauză devii deplasabil. Niciodată nu poţi ghici motivul real care determină schimbarea de cadru.
Din N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, Ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2017
Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, director al ziarului Dreptatea, arestat în iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău și judecat în procesul liderilor PN. A fost condamnat la 6 ani închisoare. Închis la Galați și Sighet, apoi trimis cu DO în Bărăgan. Avea să fie eliberat abia în 1964.
