Tributul de suferinţă al neamului meu
De peste trei decenii, încerc să-mi descarc această povară de neimaginat a suferinţelor îndurate în detenţie celor care îmi sunt apropiaţi sufleteşte…
Aceleaşi întrebări supărător de vii reveneau obsedant pe buzele tuturor: „–Te-au bătut ?!”; „–Cine te-a anchetat la Securitate ?!”; „–Cum se comportau torţionarii ?!”…
Toate întrebările acestea şi multe altele mă făceau să retrăiesc calvarul suferinţelor încercate în temniţele comuniste…
Evocam, destul de des, tâlcul parabolei „Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr”…
Mântuitorul nu l-a nominalizat pe acesta; i-a zis, doar „nemilostiv”, şi i-a lăsat pe toţi care aveau inima împietrită să se simtă asemenea lui, pe când numele săracului Lazăr a dăinuit peste veacuri în conştiinţele credincioşilor…
Nu atât durerea fizică ne înspăimânta, nu !…
Uneori, ea te făcea mai curajos, mai plin de încredere în tine şi, poate, mai iertător cu torţionarii din „gulagul” românesc !…
Numele lor nu merită să fie rostite, pentru că, deseori, o revoltă interioară nu ar putea fi uşor înăbuşită, te-ar face să izbucneşti în blesteme, ori chiar să încerci necugetat să te răzbuni…
Din neamul nostru, au supravieţuit „ciumei roşii” doar câţiva !… Ceilalţi din neam au îndurat chinuri de neîndurat, batjocoriri de nesuportat, au căzut sub gloanţele călăilor, neclintiţi în credinţa lor:
– Ioan Gh. Constantinescu, tata, preot cărturar şi slujitor devotat al bisericii din Poenărei – condamnat la moarte şi executat la Jilava, în 18 iulie 1959;
– Justina Constantinescu, mama – un exemplu remarcabil de demnitate – condamnată la 15 ani de muncă silnică şi 5 ani de degradare civică;
– Iuliana Constantinescu-Preduţ, eu, fiica lor, condamnată la 12 ani muncă silnică şi 5 ani de degradare civică;
– Maria Gh. Popescu, sora mamei, condamnată la 10 ani muncă silnică;
– Gheorghe Popescu, distins învăţător în satul Poenărei – condamnat la moarte şi executat la Jilava, în 18 iulie 1959;
– Gheorghe Gh. Popescu, fiul lor, student la Geologie – condamnat la 10 ani muncă silnică;
– Alexandru V. Marinescu, bacalaureat, ginerele lor – condamnat la 20 de ani muncă silnică;
– Nicolae Andreescu, preot paroh în Nucşoara – condamnat la moarte şi executat la Jilava, în 18 iulie 1959; căsătorit cu nepoata mamei:
– Maria Andreescu, condamnată la 15 ani muncă silnică…
Această atât de tristă înşiruire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate, care s-au jertfit, sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme prea tulbure şi prea chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva aberantului regim comunist totalitar…
Dintre cei pomeniţi aici, n-am mai rămas în viaţă decât eu şi Alexandru Marinescu, iar mormintele eroilor din neam executaţi la Jilava nu le-am descoperit încă, măcar, pentru a le putea aprinde creştineşte, la căpătâiul lor, o lumânare !…
Mi-a fost atât de greu să deschid tainicul sertar al suferinţelor mele din surghiun !…
Este prea adânc ascuns în inimă şi mult prea chinuitor să mai pot umbla vreodată la el !…
Şi chiar dacă toate aceste intense trăiri de atunci le-aş răscoli, nu le-aş putea reda, totuşi, acum, cu aceeaşi acurateţe, fiindcă nu s-ar mai înţelege exact dramatismul împrejurărilor prin care am trecut şi nici tăria de nespus cu care noi le-am înfruntat !…
Ce rost mai au retrăirile unor scene incredibile din detenţie ?!… Pentru a ne perpetua osânda ?!…
Cuvintele par mult prea sărace, iar uitarea, care se aşterne o dată cu scurgerea necruţătoare a vremii, culege, din imensa suferinţă, numai durerea încă atât de vie !…
„Vinovăţia a fost cert stabilită”
Retrăiesc cu multă durere şi fără speranţe, cumplitele noastre suferinţe din închisori… Mai ales, după primirea năucitorului răspuns la memoriul adresat Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin care solicitam anularea juridică a sentinţelor de condamnare ale tatălui meu, mamei mele şi, implicit, a mea – sentinţe pe care le consider nedrepte, iar „avantajele” de care „beneficiem” după atâta paradă de „democraţie post-decembristă” sunt, încă, extrem de trunchiate…
Iată, aşadar, stupefianta adresă din 3 februarie 1995 a Parchetului General tributar şi acum „idealurilor comuniste”:
Către Constantinescu-Preduţ Iuliana ,
„Urmare memoriului dvs. adresat P.G.C.S.J., vă facem cunoscut că, examinându-se cauza la care vă referiţi, nu s-au constatat motive pentru declararea recursului în anulare, întrucât vinovăţia a fost cert stabilită, iar pedeapsa – aplicată în limitele prevăzute de lege.
Procuror şef, (ss) indescifrabil” .
Din cartea Iuliana Preduţ Constantinescu, Speranţe încătuşate
