Cartea pe care o prezentăm în această săptămână – o săptămână de doliu, care ne aminteşte de moarte la închisoarea Sighet, acum 57 de ani, a marelui istoric Gheorghe Brătianu – a fost scrisă de fiica acestuia, doamna Maria Brătianu, ea însăşi un istoric pasionat, cu lucrări de referinţă bazate pe cercetarea arhivelor franceze.
Cartea „Gheorghe Brătianu – enigma morţii sale”, este fructul succint al unei anchete privind moartea, la numai 55 de ani, a tatălui său. A murit de boală, a fost ucis, ori s-a sinucis – aşa cum răspândise zvonul Securitatea prin oficinele de presă şi prin agenţii săi ?
Cercetarea – mai mult una de istorie orală – a fost publicată într-o primă ediţie la Paris, în 1989. O vizită în ţară, în luna mai 1990, îi permite întâlnirea cu Cardinalul Alexandru Todea, care pledează decisiv, ca om care a cunoscut foarte bine mediul închisorii, împotriva sinuciderii, pe care o consideră un act necreştin şi nepotrivit cu personalitatea lui Gheorghe Brătianu (de altfel, un document intern al Securităţii descoperit în anii din urmă, infirmă el însuşi ipoteza sinuciderii). În 1992, astfel completată, a apărut a doua ediţie a cărţii (tot la Paris), iar în 1997 Fundaţia Academia Civică a publicat, în traducerea mult-regretatei Antonia Constantinescu, a treia ediţie a cărţii (şi prima în limba română).
În 2003, tot Fundaţia Academia Civică a publicat a patra ediţie (a doua în limba română), din care vom reproduce pentru cititorii noştri fragmente edificatoare.
INTRODUCERE LA EDIŢIA DIN 1989
De ce ţii tu, mă întreba Ion F., să publici mărturii asupra împrejurărilor decesului tatălui tău? Oricare ar fi acestea, e clar că a fost asasinat, direct sau indirect. Întrebarea mi-a fost pusă şi de alţi prieteni şi chiar de membri ai familiei mele care nu înţelegeau motivele anchetei.
Ancheta a fost concepută, de altfel, de mama mea, care a încercat să înţeleagă ce s-a întâmplat cu soţul ei, decedat în vârstă de 55 de ani, pe când era întemniţat la Sighet. Ea însăşi n-a aflat de decesul lui decât mulţi ani mai târziu, când i-a primit lucrurile ce rămăseseră în închisoare. Chiar dacă acest
procedeu era curent în acea vreme, nu e mai puţin adevărat că el dovedea încurcătura în care se afla puterea în faţa unui fapt greu de explicat.
Dar primul motiv al acestei anchete este că, probabil, însuşi tatăl meu ar fi dorit-o. De mulţi ani îmi propusesem să public mărturiile, înainte de a fi prea târziu. Au trecut 35 de ani de la moartea tatălui meu şi mărturiile n-au lipsit. Dar trebuia să le adun, să le solicit pentru a alunga cât mai multe zone de
umbră. Textul de faţă nu reprezintă decât începutul acestei căutări neîntrerupte. Ar fi de dorit ca el să dea naştere la alte mărturii care să infirme sau să confirme pe cele strânse de mine.
Biografiile apărute în România rămân mute asupra acestui capitol (Cu excepţia textului lui V. Spinei, în „Confluenţe Istoriografice şi Europene, Gheorghe I. Brătianu“, (Iaşi, 1988), pag. 108). Notele biografice despre tatăl meu apărute într-un dicţionar german asupra personalităţilor politice din
răsăritul european, precum şi două texte memorialistice publicate în Occident, au menţionat drept cauză a morţii sale sinuciderea. Aceste versiuni, deşi plauzibile, nu-mi par a corespunde cu personalitatea tatălui meu care era, înainte de toate, un istoric, deci cineva care ştia ce răsturnări pot aduce
timpul şi istoria. Stalin a murit la 5 martie 1953; ar fi interesantă raportarea dintre această dată şi cele la care au murit principalele personalităţi politice româneşti deţinute la Sighet. Evenimentele ar trebui poate regândite în acest context.
Într-o carte despre originile poporului român, reeditată recent la Bucureşti în limba franceză, Gh. Brătianu răspunde istoricului Ferdinand Lot care vorbise despre o enigmă şi un miracol: poporul român. Expunând diversele teze asupra originii românilor, el scria: „să presupunem, pentru moment, că
toate aceste teorii sunt absolut justificate prin examinarea obiectivă a surselor şi în întregime justificate de studiul atent al faptelor şi condiţiilor istorice; de asemenea, pentru a nu înclina preferenţial spre una sau alta dintre ele, sunt obligat să le consider pe toate în aceeaşi măsură fondate şi să acord
argumentelor şi concluziilor lor diverse aceeaşi valoare. Ar fi totuşi util, înainte de a proceda la o cu totul altă cercetare, să compar rezultatele şi să le coordonez datele mai mult sau mai puţin convergente.“
În acest spirit mi-am dorit să adun aici mărturii, uneori contradictorii, în speranţa că lectura lor atentă va contribui într-o zi la revelarea realităţii istorice.
Motto:
„Adevărul va dăinui oricare ar fi soarta celor care l-au slujit.“
(Gheorghe Brătianu)
MĂRTURIILE
Gheorghe Brătianu a murit într-o zi din intervalul 24-27 aprilie 1953, la închisoarea din Sighet, în vârstă de 55 de ani. El era deţinut aici fără să fi fost judecat, nici condamnat.
Două documente au fost eliberate de autorităţile române. Unul în 1958, nr. 370581 seria C din Sighet, menţionează „insuficienţa circulatorie drept cauză a morţii, intervenită la 27 aprilie 1953.“ Acest prim certificat a fost înmânat mamei mele cu semnături indescifrabile şi ştampilă de la Bucureşti.
Al doilea document, primit la Paris, în 1972, seria ED 6064, menţionează aceeaşi dată, 27 aprilie 1953, locul Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş, dar nu mai pomeneşte nimic despre cauza morţii. (Acest certificat mi-a fost adresat la Paris).
Înainte de a muri ea însăşi la Paris, în 1970, unde se afla din 1959, mama a scris un scurt text despre mărturiile pe care le-a putut aduna în România. Făcuse vreo douăzeci de anchete printre supravieţuitorii celor întemniţaţi la Sighetu Marmaţiei. În acest text mama afirmă că toţi cei cu care a stat de vorbă au pomenit de o cămaşă pătată de sânge. Descrierea cămăşii, ca şi locul petelor de sânge, variază. Mai mulţi martori au afirmat că au păstrat chiar un petec din această cămaşă. Cea mai mare parte dintre ei afirmă că tatăl meu s-a sinucis. Unii credeau că a făcut-o cu un piron, alţii cu un ciob de geam sau de oglindă.
După spusele lor, Gheorghe Brătianu a fost văzut pentru ultima oară la 23 aprilie 1953, de Sf. Gheorghe. „Părea foarte slăbit, târându-şi piciorul şi privind în gol.“ Contradicţiile dintre aceste evocări care au impresionat-o pe mama sunt consemnate de Mircea Eliade (Fragments d’un Journal, Ed. Gallimard
1973, pag. 435).
„Soseşte doamna Gh. Brătianu. Spre marea mea mirare cere părintelui A.S. să-i explice problema Răului. Privatio Boni, începe părintele. Ontologic Răul nu există etc. După ce părintele pleacă, doamna Brătianu povesteşte moartea soţului ei în închisoare, în 1953. Se afla la regim celular. Din noiembrie 1952 până la 23 aprilie 1953 nimeni nu l-a văzut. S-a crezut chiar că murise. Apoi, de Sf. Gheorghe, câţiva deţinuţi l-au văzut în curtea închisorii, încovoiat,
mergând cu mare greutate, cu gardianul după el. Printre cei închişi se aflau şi câţiva episcopi uniţi. De la fereastra lor i-au făcut un semn cu mâna şi l-au binecuvântat. Gh. Brătianu i-a privit, dar lăsa impresia că nu-i vede. Nici o reacţie. A doua zi a fost din nou condus în curte. Scena s-a repetat. Gh. Brătianu ridica ochii spre fereastra lor, surâdea de data aceasta, episcopii surâdeau şi ei şi iar îl binecuvântau. Gardianul l-a întrebat pentru ce a ridicat ochii şi ce-a văzut. „N-am ridicat ochii şi n-am văzut pe nimeni“ a răspuns. Gardianul a început atunci să-l lovească în cap. Din curte şi până la etajul său n-a
încetat să-l bată. Dar ajuns în celulă, gardianul a fost cuprins de panică şi deţinuţii l-au auzit coborând scările precipitat. Bolnav, sleit de puteri, Gh. B. avusese, pesemne, în celulă o hemoragie internă şi pe gardian l-a apucat frica. S-a dus repede după un doctor sau un superior. Pe scări, se auzeau
zgomote de bocanci. Puţin după aceea au coborât.
Gh. Brătianu probabil agoniza. Nu mai putea fi salvat. În acea zi, gardianul deschidea vizeta celulei lui Gh. B. din cinci în cinci minute. Voia să ştie dacă mai trăieşte. Noaptea, pe la 10-11, gardianul a coborât repede scările pentru a-şi avertiza superiorii. În celulele vecine oamenii au înţeles. Gheorghe
Brătianu murise. Era însă prea târziu pentru a-l scoate din celulă şi a-l îngropa. Asta s-a întâmplat cu 24 de ore mai târziu. Persoana care a povestit doamnei Brătianu se afla cu alţi 5-6 deţinuţi într-una din celulele vecine. A doua zi, ca de obicei, unul dintre gardieni a venit să facă apelul. Părea beat,
zăpăcit. A rămas buimac câteva minute înainte de a se hotărî să facă apelul. S-a dus la celula lui Gh. B. şi a ieşit cu un mic borcan de marmeladă. „Pomană“, a spus el lăsându-le borcanul. Am regretat că Părintele plecase. Mă gândeam: privatio boni… Şi mă mai gândeam la ceva: la Paris se spunea
că Gh. Brătianu s-a sinucis tăindu-şi venele cu o bucată de metal pe care o ascuţise luni de zile. Versiunea aceasta fusese deci inventată. Foarte abili, responsabilii închisorii lansaseră un zvon credibil deoarece se potrivea cu voinţa, răbdarea şi eroismul victimei.“
Alte două mărturii confirmă că a fost bătut cu violenţă în cap. Un singur martor, Părintele Deliman, care trăieşte în România, mi-a spus că nimeni n-a fost bătut în închisoarea de la Sighet. Părintele face parte din Biserica greco-catolică persecutată şi interzisă în acelaşi timp cu partidele politice şi
care continuă să fie interzisă.
În 1975, am întâlnit un tânăr pictor român, Horia Bernea, care avea o expoziţie la Paris. Aflându-mă singur cu el mi-a încredinţat un mesaj din partea tatălui său ce fusese deţinut politic: „Tatăl dumneavoastră s-a sinucis lovindu-se cu capul de caloriferul din celulă.“ Această mărturie indirectă, auzită
probabil în închisorile prin care trecuse Ernest Bernea, ar fi avut nevoie de explicaţii pe care nu puteam să i le cer. Să fi existat calorifere în celulele închisorii din Sighet? Am înregistrat însă că era vorba tot de lovituri în cap.
Din Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, în româneşte de Antonia Constantinescu, Colecţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003
