La 24 decembrie 1987, am primit de la Dl Sporea din München, co-editor al cărţii „La Mer Noire“, în fotocopie, un capitol dintr-o carte, publicată la editura Dreptatea din New York (P.O.BOX 54 – Time Square Station, New York 10108 USA), intitulată „File de istorie“ şi semnată de N. Carandino.
În acest capitol, ca de altfel şi în restul cărţii, N. Carandino publică amintirile lui de deţinut la închisoarea din Sighet. Între altele, el l-ar fi identificat pe Gh. B. într-un prizonier buimăcit, dezarticulat cu totul şi cu totul terorizat de gardieni, care-şi băteau joc de el silindu-l să cânte ca un cocoş sau să miaune ca
o pisică. N. Carandino termină capitolul afirmând că, într-o noapte, tatăl meu, folosind alfabetul Morse, ar fi ciocănit insistent în peretele care-i despărţea, cerându-i ajutor. N. Carandino a crezut că era vorba de o cursă pe care i-o întinde gardianul şi n-a răspuns, având acum remuşcări. A doua zi,
spune textul, am aflat că Gh. B. s-a sinucis spânzurându-se cu un cearşaf din care a făcut un fel de frânghie. N. Carandino a fost gazetar naţional-ţărănist, redactor şef al ziarului Dreptatea, organul acestui partid. El trăia în România, dar am izbutit printr-un prieten să-l întreb dacă textul publicat la New York este cu adevărat al lui. Mi-a transmis că nu l-a văzut niciodată şi că nu este la curent cu nimic. Pe de altă parte, după informaţii culese în dreapta şi stânga, editorul lui N. Carandino e bine cunoscut: e vorba de un oarecare Dean Milhovan, pe adevăratul său nume Mitu. Pacepa, fostul şef al
spionajului, afirmă că publicaţia lui Milhovan, Dreptatea, era finanţată cu fonduri provenind de la Securitate (Red Horizons, pag. 388, Ed. Regnery Gateway, Washington, SUA, apărută în 1988, iar în limba franceză la Editura Presses de la Cité). Această nouă versiune a sinuciderii era deci, practic
vorbind, semnată de Securitate. De data aceasta rănile erau plasate tot în zona capului, mai exact la gât. În acelaşi timp cu „mărturia“ lui N. Carandino, apărea la Bucureşti, la Editura Meridiane, în traducere românească, textul lui Gh. B. despre Istoria Mării Negre. M-am întrebat dacă era o întâmplare sau o
coincidenţă. Am cerut în scris şi prin radio (emisiunea în limba română de la BBC) tuturor celor care pot să-mi trimită o mărturie directă sau indirectă asupra faptelor ce au precedat moartea lui Gh. B. sau a celor privind decesul său. Am cerut, în acelaşi timp, familiei mele, prietenilor şi cunoştinţelor să-mi împărtăşească prin scris tot ce ştiu sau cred ei despre acest subiect.
Prima scrisoare primită a fost din Elveţia, de la Dan Brătianu (Dan Brătianu, văr cu tatăl meu, a făcut şi el mai mulţi ani de închisoare şi, în exil, şi-a scris memoriile. Câteva capitole din ele au fost traduse şi transmise la Radio Europa Liberă, în emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea Vorbei. Textul integral a fost publicat în 1996 de Fundaţia „Academia Civică“, în colecţia „Biblioteca Sighet“, sub titlul „Martor dintr-o ţară încătuşată“, editor Romulus Rusan): „… I.G., cu care mă aflam în aceeaşi celulă la închisoarea din Dej, era de corvoadă la Sighet şi a fost însărcinat să cureţe celula în care a fost asasinat Gh. B. Patul era plin de sânge, iar pe pereţi sângele se întindea până în tavan. Ziaristul maghiar Gardoni mi-a confirmat spusele lui I. G. Se pare că Gh. B. a fost omorât cu un piron pe care i l-au înfipt în gât şi, probabil, după o luptă cu victima, ceea ce explică sângele de pe pereţi. Să examinăm acum care erau posibilităţile pe care le avea un deţinut izolat la secret să se sinucidă. Gardienii erau obligaţi să privească în celula în care se afla deţinutul aproape din două în două minute. Pentru o sinucidere era nevoie de mai multă vreme. În timpul zilei, deţinutul era obligat să şadă pe pat de la orele 5 dimineaţa la
orele 10 seara. Noaptea, nu avea voie să-şi bage mâinile sub pătură. Era exclus să te afli în posesia unui ciob de sticlă sau a unei bucăţi de metal cu care să-ţi tai venele fiindcă nu exista nici un mijloc să ţi le procuri, iar percheziţiile erau, pe de altă parte, foarte minuţioase şi frecvente. Trebuia să te dezbraci la piele şi fiecare obiect era examinat cu mare atenţie. Până şi un ac ar fi fost greu să ascunzi. Eu însumi am fost ţinut la izolare timp de doi ani la Uranus şi, de mai multe ori, câte două-trei luni la Malmaison (Cazarmă construită de francezi în 1917, la Bucureşti, transformată ulterior în închisoare), la Ministerul de Interne, la Piteşti şi la Zarca din Aiud. Cunosc deci foarte bine condiţiile de detenţie. Erau pretutindeni aceleaşi. … În cincisprezece ani de închisoare câţi am făcut n-am auzit decât de un singur caz de sinucidere izbutită. Un deţinut care s-a aruncat în golul scării. În urma acestei sinucideri au fost imediat puse între etaje grilaje de protecţie.“
*
După moartea tatei, mama a primit, cu o întârziere de câţiva ani, efectele fostului deţinut, obiecte care se află acum în posesia mea şi pe care am putut să le examinez îndeaproape (Aceste amintiri au fost donate în 1999 de către doamna Maria Brătianu Memorialului Sighet şi sunt expuse în sala dedicată lui Gheorghe Brătianu, n.ed.).
O veche bască bleumarin de care îmi amintesc din copilărie, o cravată, ceasul lui elveţian din oţel pe care de asemenea l-am recunoscut, o bucată de astrahan neagră provenind probabil din gulerul unui palton şi un portmoneu. Am descoperit în el o minusculă şi subţire carte de rugăciuni vechi, o mică medalie a Fecioarei de la Lourdes, un medalion de bronz cu sfinţii Constantin şi Elena pe o parte, iar pe cealaltă parte Sf. Gheorghe, în sfârşit, un foarte mic relicvariu al Sf. Thérèse de Lisieux. În paginile cărţuliei de rugăciuni am descoperit şi o poză cu Sf. Gheorghe luptând împotriva balaurului,
asemănătoare cu cea de pe medalion.
Dacă n-ar fi existat două obiecte cu Sf. Gheorghe m-aş fi îndoit de apartenenţa lor deoarece nu-l ştiam pe tatăl meu atât de credincios. Pe de altă parte, mai mulţi martori afirmă că el a fost văzut pentru ultima oară de Sf. Gheorghe. Apropierea între sărbătoare şi moartea lui m-a intrigat. Exista oare vreo legătură? Şi care? Iconografia Sf. Gheorghe îl arată cu lancea în mână străpungând gâtul balaurului.
Căutând o explicaţie, am scris Mgr. H. Menges, episcop romano-catolic care locuieşte în Germania, pentru a-l ruga să-mi spună ce crede şi să aducă mărturia sa. Mi-a răspuns la 20 martie 1988, precizând că Gh. B. poseda acele obiecte la intrarea sa în închisoare, dar, ca oricare alt prizonier, n-a fost
autorizat să le ia cu sine în celulă. Mi-a mai scris că făcuse şi el investigaţii printre mai mulţi martori, adăugând: „aceste documente sunt un indiciu că era profund credincios şi concluzia mea este că nu s-a sinucis“.
Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003