În iulie 1988, am primit mărturia preotului Alexandru Raţiu din Statele Unite:
„Am încercat să-mi amintesc precis de zilele petrecute la Sighet cu toţi foştii miniştri care supravieţuiseră, de la cei din 1905 din guvernul Averescu (Alexandru Averescu, născut la 22.04.1859 la Ismail, Basarabia, mort la 3.10.1938 la Bucureşti. General şi ministru de Război în 1907. În timpul
războiului din Balcani, în 1913, conduce operaţiile militare împotriva Bulgariei, iar între 1916-1918 este tacticianul victoriei asupra trupelor
germane la Mărăşeşti. Şef al Partidului Poporului, creat în 1918, este prim-ministru din martie 1920 până în decembrie 1921 şi din martie 1926 până în
iunie 1927.) şi până la cei din 1948, din guvernul Tătărescu (Gheorghe Tătărescu, născut la 1887, decedat la Bucureşti în 1957. Liberal
disident, el conduce guvernul între 1934-1937 şi 1939-1940. Ca ministru de Externe, a negociat cedarea Basarabiei către U.R.S.S. În 1945 face parte din cabinetul comunist al lui Petru Groza, iar în 1947 este obligat să demisioneze. Arestat în 1950, a fost internat în spitalul dr. Gerota, transformat în centru de detenţie, unde a trăit în cel mai mare secret, având totuşi dreptul să-şi vadă familia.). La Sighet au fost deţinuţi vreo 80 de foşti miniştri şi oameni politici, precum şi 56 de episcopi şi preoţi greco-catolici. Unul dintre miniştri a murit în vagonul celular care-l ducea la Sighet, pe 6 mai 1950; corpul său a fost abandonat pe drum, într-un sediu al Securităţii. Nu-mi mai amintesc numele lui (Este vorba, potrivit unor documente de istorie orală, de Daniel Ciugureanu, n. ed.). Închisoarea de la Sighet era un penitenciar destinat detenţiei oamenilor politici şi personalităţilor marcante ale vieţii culturale şi politice din România. Ea a funcţionat de la 6 mai 1950 până la 15 iunie 1955. Toţi deţinuţii fuseseră arestaţi ilegal, de Securitate, la domiciliu, în timpul nopţii, toţi nejudecaţi şi necondamnaţi, cu excepţia lui Iuliu Maniu şi a grupului Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, ultimii trei arestaţi la Tămădău (Tămădău, localitate rurală la circa 30 km de Bucureşti, unde autorităţile comuniste au organizat înscenarea menită să ducă la arestarea conducătorilor naţional-ţărănişti: de acolo ar fi trebuit să fie conduşi, în mare „secret“, cu avionul peste graniţă. Maniu a refuzat să plece în străinătate) în 1947.
Regimul de la Sighet era deosebit de inuman, tiranic şi barbar. L-am descris într-o carte publicată în Statele Unite, în 1979 („Stolen Church“).
La Sighet au fost închise şi supuse la un regim de exterminare personalităţi de seamă ale intelectualităţii româneşti. Printre ele şi tatăl dumneavoastră. Se mai aflau tot acolo unchiul său, Dinu Brătianu, şi Constantin (zis Bebe) Brătianu (Constantin I. Brătianu – 3.01.1866-20.08.1950 – şef al Partidului Liberal, din 1933, ministru de Finanţe între 1933-1934. S-a opus dictaturii regelui Carol II, apoi politicii mareşalului Antonescu şi, în sfârşit, comunizării
României. Arestat în 1950, n-a fost nici judecat, nici condamnat, murind după câteva săptămâni de detenţie în închisoarea Sighet. Constantin (Bebe)
Brătianu (1887-1956), secretar general al PNL, arestat în acelaşi lot al demnitarilor, în noaptea de 5/6 mai 1950, şi încarcerat la Sighet.)
Îi cunoşteam din auzite şi din activitatea lor profesorală şi politică în slujba ţării. 
La Sighet, un grup de 21 de preoţi greco-catolici au efectuat corvezile din închisoare, secţie cu secţie: măturat, curăţat, tăiat lemne etc. Eu eram cel mai tânăr, aveam 33 de ani. Am început corvoada la 25 mai 1950, iar de Crăciun, în acel an, am reuşit să-i identific pe toţi miniştrii naţionalţărăni
şti, liberali, social-democraţi etc. În ciuda unei severe supravegheri, cu mari riscuri, am reuşit să-l identific şi pe tatăl dumneavoastră şi să iau contact cu el. Vorbeam franţuzeşte (pentru a nu fi înţeleşi de gardieni, n. ed.). Treizeci şi şase de persoane erau întemniţate singure, izolate, fiecare într-o celulă.
Gh. B. a fost izolat tot timpul. Îmi amintesc că se afla, în 1952, în celula nr. 8, la parter. Anul următor a fost mutat în secţia a 3-a, în celula 73.
Cei ce se aflau izolaţi erau terorizaţi, îndurau toate batjocurile şi insultele gardienilor, mult mai mult decât în celulele comune. Câţiva s-au sinucis, ca gen. Samsonovici, G. Tătăranu, amiralul Păiş, Radu Roşculeţ. Noi, preoţii catolici, am crezut că şi tatăl dumneavoastră s-a sinucis.
N. Carandino era vecinul său în primăvara lui 1953. În textul lui el dă detalii referitoare la circumstanţele decesului care-mi sunt necunoscute (este vorba, probabil, de acelaşi text din „Dreptatea“ lui Dean Milhovan). De pildă, faptul că gardienii i-ar fi cerut să imite cocoşul, pisica sau câinele. Nu-mi vine să cred, fiindcă tot ce se petrecea într-o secţie se auzea în toată închisoarea. Ştiu doar că gardienii îşi băteau joc de Costică Argetoianu, om în vârstă de 86 de ani, cerându-i, în schimbul unei porţii suplimentare, să imite ursul, lupul şi alte animale. Era senil şi executa grotesc tot ce-i cereau gardienii. L-am văzut cu ochii mei deoarece eram în celula nr. 8 şi el se afla în faţă, la nr. 22. Nu cred că tatăl dumneavoastră s-a lăsat astfel umilit. Mai degrabă cred că N. Carandino confundă persoanele, că este tendenţios, dacă nu cumva are prejudecăţi împotriva liberalilor. Dar e probabil şi ca tatăl dumneavoastră să se fi
sinucis, fiindcă în 25 aprilie 1953 a fost adus în curte – plimbare de 15 minute, obligatorie la fiecare 3 zile. Fiecare secţie era obligată la tăcere şi secret, n-aveam voie să vorbim tare, să pronunţăm vreun nume de persoană, era interzis, sub ameninţarea de a fi foarte sever pedepsit, să priveşti în curte
printre gratiile ferestrei. Din ghereta aflată la 6 metri, soldatul putea controla ferestrele din partea stângă a închisorii. Dacă cineva îndrăznea să pândească mişcările din curte, soldatul avea ordin să tragă. Dădea alarma şi făcea un raport gardianului care identifica celula şi-l informa pe directorul închisorii, Vasile Ciolpan.
Eu eram în celula 48, cu încă 11 preoţi greco-catolici. Fără să mă laud, am fost totdeauna curajos şi-mi asumam multe riscuri. Am fost de multe ori prins şi pedepsit, încarcerat într-o minusculă celulă lipsită de lumină. Pedeapsa era să stai în picioarele goale şi pe jumătate dezbrăcat, iarna sau vara.
Am fost de două ori izolat, cu ferestrele ferecate, aproape fără mâncare. Izolarea era teribilă: singur, fără un tovarăş de suferinţă, fără lectură (nici măcar un ziar al partidului plin de minciuni), înfometat, bătut etc.
Cum spuneam, la 25 aprilie 1953, l-am văzut pe tatăl dumneavoastră plimbându-se singur, cu ochii în jos, grăbit, forţat de gardianul său, Laviţă Vasile, originar dintr-un sat de lângă Sighet, care-l insulta tot timpul. Nu ştiu dacă-l şi bătea.
Dar Gh. B. privea din când în când înspre cer, ca şi când s-ar fi rugat sau ar fi cerut protecţia lui Dumnezeu. Părea foarte obosit, abătut, deprimat. Avea chipul foarte slăbit şi de o mare tristeţe. Părea nenorocit, disperat. Gardianul continua să strige, să-l insulte, terorizându-l. A fost ultima oară când l-am
văzut. Două zile mai târziu, la 27 aprilie, am aflat de moartea lui prin alfabetul Morse pe care-l inventasem. În timpul nopţii, trupul a fost transportat într-un camion militar şi îngropat în cimitirul evreiesc, cimitir abandonat pe malurile râului Iza (am fotografia acestui cimitir – probabil e vorba de „Cimitirul Săracilor“ de la Cearda, n.ed). Mi s-a poruncit să curăţ celula nr. 73. Pe duşumea am văzut picături de sânge şi pe tinetă nişte blacheuri foarte ascuţite. Am bănuit că a avut loc o sinucidere, dar nu sunt sigur. Totul era posibil la Sighet, unde personalităţile pe care le-am menţionat mai sus s-au sinucis. E
posibil ca tatăl dumneavoastră, un om de o cultură şi o educaţie superioară şi de o mare sensibilitate, să nu mai fi putut suporta umilinţele, torturile şi suferinţele şi să ajungă la acest act fatal. Numai Dumnezeu ştie şi cunoaşte inima oamenilor. 
Rezistenţa fizică a multor deţinuţi, mai ales printre cei care nu fuseseră nici judecaţi, nici condamnaţi, a avut limite. Singurul mod de a scăpa de suferinţele la care erai supus era sinuciderea. E posibil ca tatăl dumneavoastră să fi ajuns la această extremitate.
Noi, preoţii, ne-am rugat pentru tatăl dumneavoastră ca şi pentru ceilalţi 49 de deţinuţi asasinaţi la Sighet.
Gh. B. simboliza toată descendenţa sa, începând cu Ion C. Brătianu, fondatorul României Mari, şi sfârşind cu Dinu şi Vintilă Brătianu. Dar tatăl dumneavoastră i-a depăşit pe toţi.
Cunosc multe detalii din viaţa sa. Fiind la Roma, în 1939, am aflat că a fost unul din cei mai buni bizantinologi la congresul de la Bucureşti, după părerea părintelui Severian Saloville – un călugăr asumptionist francez, fostul nostru director spiritual de la Colegiul Pio Romeno. De asemenea, Zenobie Pâclişanu, un istoric al Bisericii Unite şi fost director în Ministerul Cultelor, direcţia minorităţi, ne-a povestit (…) o mulţime de lucruri despre operele lui istorice. Pâclişanu era şi el membru al Academiei Române, ei se cunoscuseră şi lucraseră împreună la o revistă de istorie pentru apărarea României, împotriva
intrigilor ungurilor care voiau Transilvania. Am păstrat eu însumi despre tatăl dumneavoastră o minunată amintire şi sunt plin de admiraţie pentru ultima sa
probă de erudiţie şi spiritualitate creştină. Mă explic. După şederea mea, la începutul lui 1952, la izolare, în celula nr. 8, la parter şi după mutarea tatălui dumneavoastră în celula nr. 73, am fost izolat în locul lui. Era celula cea mai bine supravegheată, aflată în apropierea locului în care se adunau
ziua şi noaptea gardienii. Pătrunzând în fosta celulă a lui Gh. B. am văzut scrijelit pe perete, probabil cu un cui, un plan de istorie universală în limba franceză. Tot pe perete am mai văzut însă şi o cruce, desenată, însoţită de o rugăciune, tot în franceză, către Isus. Am învăţat-o pe de rost. Era foarte
frumoasă, dogmatică şi poetică. Revela un spirit profund creştin, foarte sensibil şi încrezător. Când mi s-a sfârşit pedeapsa izolării am repetat-o şi celorlalţi preoţi. Din nefericire, după 35 de ani, am uitat-o. M-am rugat în fiecare zi pentru el (…)“
Scrisoarea Părintelui, care m-a răscolit cu evocarea acestei închisori, se încheie cu câteva cuvinte de mângâiere adresate nouă.
Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academiac Civică, 2003
