MĂRTURIA MONSENIORULUI ALEXANDRU TODEA
Reghin, 15 mai 1990
Mă numesc Alexandru Todea, episcop greco-catolic, condamnat pe viaţă de Tribunalul Militar Bucureşti, în 1950. Transferat, după o condamnare, de la Ministerul de Interne din Bucureşti la Sighet, la 2 martie 1952, am fost întemniţat în celula 45, unde mai erau şi alţi deţinuţi, toţi episcopi, preoţi
greco-catolici şi romano-catolici, în total 13 persoane. După câteva luni, în 1952, a intrat în celulă ofiţerul politic şi ne-a spus că suntem celulă de lucru. Pe mine m-au numit – eram mai tânăr şi mai viguros decât ceilalţi –, şeful acesteia. Era vorba de măturatul închisorii, curăţitul WC-urilor, trasul apei la o pompă din pivniţă. Această apă era necesară pentru toată închisoarea şi, când era spălatul rufelor, trebuia să ne punem câte doi să întoarcem manivela (de 7000 de ori pe zi). Doi ne împărţeam cu rândul la manivelă şi alţi patru trăgeau la o rudă de lemn ca să fie ceva mai uşor, fiindcă pompa era veche şi foarte greu de manevrat. Însă totdeauna am lucrat cu multă plăcere pentru că era spre binele tuturor deţinuţilor, mai ales al celor izolaţi în celule de o singură persoană, unde-şi depănau firul zilelor în suferinţă, mizerie şi tot ce închisoarea comunistă aducea cu sine.
În general, cu ocazia măturatului, încercam să luăm contact cu cei care se găseau în diferitele celule pentru a afla cine este în închisoare, şi dacă putem să le aducem un ajutor sau o mângâiere; eram preoţi şi căutam să-i încurajăm, chiar dacă n-aveam argumentele valabile pentru ce se petrecea în acele
zile. Încetul cu încetul, pe când adunam praful în prag şi-l strângeam în vasul pe care-l purtam cu noi, am reuşit să cunoaştem cine era dincolo de uşi.
Într-una din zile, şi anume pe la sfârşitul lui 1952, pe câte îmi amintesc, am aflat că în celula 73 se afla profesorul Gheorghe Brătianu. Evident, nu puteam să întreţinem o conversaţie lungă, doar câte un cuvânt, două, pentru că eram supravegheaţi. Ni se spusese: dacă vorbiţi veţi fi depistaţi şi vă rămâne creierul pe pereţi, n-o să aveţi nici timp să regretaţi ce aţi făcut! Totuşi, noi am căutat să ne organizăm în aşa fel încât să putem vorbi. Aşa am aflat unde erau Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu şi diferiţi generali. Printre cei din urmă, generalul Ilcuş pierduse contactul cu lumea reală, în termeni populari înnebunise. Din cele aflate mai târziu de la alţii, a fost o figură foarte distinsă de militar, însă anii îndelungaţi de izolare şi alte mizerii l-au făcut să ajungă în această situaţie. A beneficiat totuşi de un mic semn de favoare fiindcă l-au introdus în celula lui, pe episcopul greco-catolic Ioan Ploscariu, care era şi el
arestat. El îl calma în anumite momente, când vocifera, şi reuşea să-l convingă să se potolească, pentru că miliţienii îşi bat joc de dânsul. Am amintit acest lucru pentru ca să se înţeleagă atmosfera în care se depănau zilele deţinuţilor de la Sighet.
Am aflat, cum am spus, şi de prezenţa profesorului Brătianu, dar deodată n-a mai răspuns la celula 73. Am întrebat la celula 71 cine este aici şi răspunsul a fost „Gheorghe Brătianu“. Aceasta s-a petrecut în primele luni ale anului 1953. A fost prima luare de contact şi totodată ne spuneam între noi, în celulă, cine şi unde sunt personalităţile închise cu noi. În această puşcărie sinistră nu eram mai mult de 100-120 persoane, dar majoritatea erau izolaţi, fiecare în câte o celulă, numai în câteva celule mari erau 10 până la 20 de persoane.
Acolo viaţa era totuşi mai uşoară. Stabilind acest contact cu celula 71, ştiind cine era acolo, am observat, după cum ne răspundea, că profesorului Brătianu îi slăbise vocea. Aveam destulă experienţă ca să ne dăm seama, după cum ni se răspundea şi după alte scurte conversaţii pe care le puteam
înnoda cu persoana de după uşă, dacă deţinutul era sănătos sau bolnav. Întrebându-l odată ce mai face, profesorul Brătianu a răspuns numai „sunt bolnav“. Atât. În altă zi: „ De ce suferiţi, domnule Brătianu?“ „Stomacul“, şi a adăugat: „Dizenterie, diaree care s-a transformat în dizenterie“.
Bineînţeles, am fost foarte impresionat, mai ales că nu observasem la uşă nimic, nici o vizită medicală, sau măcar o persoană care să-l consulte în semn de bunăvoinţă pentru ca omul să nu ajungă într-o situaţie atât de gravă încât să nu se mai poată ajuta singur. Altă dată mi-a spus că a venit o comisie şi,
după câte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la Bucureşti care i-a promis tratament medical cu singura condiţie să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc şi să susţină în altă ediţie că aparţin Rusiei. Gh. B. mi-a spus că a răspuns: „Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic în lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească“. Atunci acele persoane i-au zis: „N-ai să primeşti îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri.“ Gh. B. le-a răspuns: „Şi dumneavoastră o să pieriţi într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate.“ L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic şi au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 71 a închisorii Sighet. Am auzit amândoi – colegul meu şi cu mine – aceste cuvinte din gura lui. Dar zilele treceau şi nu ne puteam opri la uşa sa în fiecare zi, fiindcă depindea de numărul gardienilor care ne supravegheau şi de ofiţerii care treceau pe acolo. Din când în când, măturând şi adunând praful în faţa uşii, aveam timp să întreţinem o scurtă conversaţie sau să dăm un semn unui bolnav că suntem acolo, dacă are ceva de spus.
După această întâmplare, de câte ori spuneam „laudetur“, care era un consemn între cei de pe coridor şi cei din celulă, n-a mai răspuns niciodată şi nu auzeam decât o respiraţie adâncă şi grea. Această respiraţie se auzea foarte bine până dincolo de uşă, pe coridor. Ne-am dat seama că era foarte grav
bolnav. Ştiam acum de ce suferă. Au trecut câteva zile, 10-12 poate, şi boala se agrava cu fiecare clipă. Ne-am dat seama că nimeni nu-l ajută. În timp ce ziua eram trimişi la lucru, mai ales când trebuia să pompăm apa din subsol, eram cu ochii în toate părţile să observăm ce se întâmplă. Psihologia noastră era să încercăm să prindem tot ce se petrece pentru ca, sub o formă sau alta, cu un cuvânt cel puţin, să putem consola sau mângâia pe cineva. Aşa ne-am dat seama că e o tăcere de mormânt în celula 71 şi că acolo nu intra nimeni. În privinţa alimentaţiei, am observat totuşi că, în locul arpacaşului obişnuit, îi puneau la uşă o gamelă cu doi-trei cartofi copţi, dar erau arşi, cu coaja neagră. Cu coada ochiului observam totul, era psihologia deţinutului.
Dimineaţa, când ieşeam să măturăm mai târziu, pe la ora 10-11, i se puneau la uşă aceşti cartofi. Dacă erau sau nu introduşi înăuntru, n-am văzut. Sigur este însă că nu era ceea ce-i trebuia pentru o boală aşa de gravă ca dizenteria, mai ales în absenţa oricărui tratament.
În jurul zilei de Sf. Gheorghe, 23 aprilie – cred că Gh. Brătianu a decedat chiar pe 23 aprilie – noi doi, care măturam şi strângeam praful, n-am mai auzit nici o respiraţie, nici o mişcare în celulă. Fiindcă în penitenciar simţurile deţinutului se dezvoltă în privinţa a tot ce înseamnă mediul închisorii, astfel că vede, aude, simte mai bine ca în viaţa normală. Am ajuns la concluzia că ceva se petrecuse în celula lui Gh. B. Era concluzia care se impunea: ori l-au dus la tratament, ori a decedat. Într-o noapte, probabil în noaptea dintre 23 şi 24 aprilie 1953, am auzit sunetul sinistru al căruţei militare şi am avut certitudinea că cineva murise; şi, fără să ştiu de ce, a doua zi ne-am întrebat dacă nu cumva este Gh. B. cel care a murit. Am trecut măturând în faţa uşii lui. Nimic. Nici un semn, nici bun, nici rău, ca şi când nimic nu se întâmplase, nici un zgomot, nici o mişcare.
Într-o dimineaţă, era o duminică, a intrat un gardian şi un ofiţer politic imediat după ce a sunat deşteptarea (nu-mi amintesc bine data, ar trebui verificat într-un vechi calendar pentru a vedea când a căzut în acel an 23 aprilie – ziua de 23 aprilie 1953 a căzut într-o joi -, dar ştiu că era o duminică aproape de această dată). M-au chemat şi mi-au spus: „Ia pe unul cu tine“ şi l-am luat pe cel care era totdeauna dispus, din dăruire spirituală, să muncească şi cu care mă înţelesesem ca, atunci când sunt solicitaţi doi pentru muncile obişnuite din închisoare, să-l iau pe dânsul să mă ajute, căci o făcea cu mare plăcere, chiar dacă ar fi fost de zece ori pe zi. Ceea ce am şi făcut, ca întotdeauna când două persoane erau de corvoadă. Aşa că acest preot din Moldova, care se numea Gheorghe Pătraşcu, m-a însoţit şi de data aceasta. Mi-au zis: „A fost un bolnav într-o celulă. L-am dus la spital, pentru tratament, să se vindece, şi celula a rămas murdară. Veniţi să o curăţaţi.“ Când am intrat în celulă am fost foarte impresionaţi, nu atât pentru ce am văzut acolo, cât de pagina de suferinţă a profesorului Gh. B. pe care o evoca, şi insist şi declar că dânsul a fost, şi nici vorbă de altă persoană, în afară de orice alte presupuneri sau observaţii care s-ar fi putut baza pe bune intenţii. Aşa cum el a afirmat că Basarabia şi Bucovina au fost totdeauna pământ românesc, afirm, ca şi colegul meu, că în celula aceea a trăit şi acolo a decedat Gheorghe Brătianu. Fără alte comentarii sau discuţii. Şi nu eram impresionaţi de ceea ce vedeam în celulă, ci de suferinţa îngrozitoare care înţelegeai că se consumase acolo, unde acest om excepţional a rămas fără nici un ajutor. (…)
Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Biblioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003
