MĂRTURIA MONSENIORULUI ALEXANDRU TODEA
Reghin, 15 mai 1990
(…) Am admirat totdeauna atitudinea profesorului Gheorghe Brătianu, pe care nu toţi au avut-o, pentru că, fără să dăm cu pietre în nimeni, pătimirea era greu de suportat şi crucea era foarte greu de purtat. Precizez că, intraţi în cameră, ne-am apucat de treabă. Am zis ofiţerului politic şi gardianului să ne dea mai multe cârpe, apă multă şi două perii, fiindcă am mai curăţat celule, dar aşa ceva nu mai văzusem. Ne-a dat o singură cârpă. A fost prima şi ultima celulă pe care am găsit-o în acea stare. Am dedus că se târa de la pat la tinetă, căzând, şi când se ridica era nevoie să se sprijine de perete pentru a se întoarce în pat. Se vedea, după urmele degetelor pe marginea mesei, după ceea ce rămânea pe degete după ce cădea, cum reuşea să se reaşeze în patul de suferinţă unde s-a sfârşit. Ne-am trudit să curăţăm cât mai bine celula, şi în amintirea sa şi pentru cel care trebuia să fie adus acolo după dânsul. Mai întâi am ars salteaua într-un colţ al închisorii: s-a răspândit un fum şi un miros care au făcut să se răspândească zvonul că cineva a fost ars în acea zi, ceea ce au crezut şi miliţienii, cum am aflat de la unii dintre ei, fiindcă şi printre ei era câte unul mai bun la suflet. Nu spun că nu s-ar fi putut petrece şi aşa ceva, dar cu siguranţă nu s-a întâmplat cât am stat eu la Sighet şi-am muncit, cu camera mea 45.
Cum spuneam, am curăţat această celulă, care avea ziduri şi duşumele, dar mai ales pe peretele de lângă pat, urme de materii fecale foarte diluate, din cauza lipsei de alimentaţie şi din cauza bolii care l-a chinuit până la moarte. Eram foarte impresionaţi. (…) Îmi amintesc că au fost colegi de celulă, ca
episcopul romano-catolic Márton, care, când am anunţat în celula noastră decesul profesorului Gh. Brătianu, a spus: „Ce exemplu pentru noi, preoţii, care am primit această formaţie prin misiunea noastră, ce încurajare este atitudinea pe care a dovedit-o preferând să refuze tratamentul decât să-şi renege
convingerile care se identificau cu viaţa sa.“ Or, părerea mea este că tot ce s-a spus – şi am auzit la radio o asemenea emisiune – despre moartea profesorului Gh. Brătianu nu corespunde adevărului; de aceea ţin să precizez, încă o dată, că Părintele Alexandru Raţiu, pe care-l cunosc mai bine, când, de pildă, descrie ce a văzut în celula 73, nu ştia că Gh. B. fusese transferat într-o altă celulă şi, văzând câteva picături de sânge pe duşumea, a dedus, fără rea intenţie, că ar fi decedat acolo. Dar de când l-am văzut în cursul unei vizite făcute în România, în luna aprilie 1990, s-a convins şi el de ceea ce i-am spus, anume că Gh. B. a fost transferat din celula 73 în celula 71. Am vorbit deci de celula 73, în care Gh. B. se mai plimba puţin şi de celula 71, în care ne-a spus că este bolnav şi că a refuzat oferta celor care au venit să-i propună un tratament medical cu condiţia să-şi schimbe convingerile. Or, acest refuz, manifestat de un om care cunoştea psihologia umană şi era conştient de starea sănătăţii sale, exclude sinuciderea, pe care eu o neg categoric.
Mai mult, un miliţian – dintre cei care ne făceau câte un serviciu din când în când – ne-a spus nouă, celor doi măturători, că Gh. B. a murit în noaptea trecută (n-am reţinut în amănunt, poate a spus „într-una din nopţile trecute“) „în celula pe care o ştiţi“. Deci el presupunea că ştim care este acea celulă. De aceea, în amintirea acestor schimburi de cuvinte în celula de izolare şi suferinţă în care se afla profesorul Gh. B. aş dori să ajut la risipirea tuturor afirmaţiilor care s-au făcut cu privire la moartea sa. Nu poţi să judeci în nici un caz dacă nu ţii seama şi de forţa de caracter, de psihologie şi de istorie, cum aţi spus-o, adică de faptul că totul poate să se schimbe mâine. A sfârşit astfel ca pe un altar al sacrificiului pentru credinţa sa şi pentru convingerile sale.
Voi repeta ceea ce, de altfel, am afirmat şi public cu ocazia unui congres ţinut în martie 1990 în Germania, la care am vorbit de această problemă, amintind că noi, preoţii, am avut fericirea să-i ajutăm, cu mătura în mână, pe cei ce sufereau cel mai mult la izolarea îndelungată. Când ne-a spus că e bolnav, Gh. B. a adăugat, ştiind cine suntem: „Părinte, rugaţi-vă pentru mine.“ I-am răspuns: „Să ştiţi că în fiecare zi vă susţin cu rugăciunea mea şi vă compătimim că sunteţi aici. Fiţi tare în Dumnezeu.“ Şi i-am dat, de dincolo de uşă, dezlegarea. A fost una din marile personalităţi ale ţării noastre căreia i-am dat dezlegarea, printre cei care, bolnavi, aşteptau moartea. La Congresul de la Koenigstein, am citat numele lui Gheorghe Brătianu şi al lui Iuliu Maniu. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, am aranjat cu N. Carandino, să-i dau dezlegarea prin vizetă.
Care era deosebirea dintre celula profesorului Gh. Brătianu şi celula lui Iuliu Maniu? Maniu era aici de mai mult timp şi direcţia, interzicând accesul la deţinuţii izolaţi, a înlocuit sticla şi rămăsese doar tinicheaua. Astfel, sunetul putea trece mai uşor în celulă. De ce au înlocuit? Nu pentru o diferenţă de tratament, ci pentru că celula lui Maniu era şi mai izolată, pe un culoar unde n-aveam voie să intrăm. Numai eu eram autorizat să-i duc tineta la WC şi, readucând-o, am aflat că acolo se aflau I. Maniu şi N. Carandino. Nu era nici un acces, doar eu aveam voie să merg acolo, sub supraveghere. Dar cu acest gardian, de care am amintit că era mai bun decât ceilalţi, am reuşit. Pentru celelalte porţi era mai uşor, fiindcă circulaţia nu era interzisă.
În discuţiile cu ortodocşii le-am spus direct: de ce vă permiteţi să faceţi diferenţe între români, dacă sunt catolici sau mai ales greco-catolici, când noi, la închisoare, nu făceam nici o deosebire şi nici prin cap nu ne-ar fi trecut s-o facem, dimpotrivă, cu lacrimi în ochi îi ajutam pe toţi, indiferent dacă erau catolici sau ortodocşi şi, în acest context, am citat totdeauna numele lui Gh. B. Noi nu vă acuzăm că aţi preamărit un guvern care ne-a persecutat şi a persecutat toată floarea intelectualităţii româneşti, personalităţi care se formează o dată la 300 de ani. Deci nu aruncaţi cu pietre (…).
Trebuie categoric dezminţită versiunea sinuciderii lui Gh. B. Versiunea în care e vorba de sticlă (că şi-ar fi tăiat venele cu un ciob) este falsă. Geamul era intact şi de o parte şi de cealaltă şi nici n-ar fi avut puterea să o facă, mâinile şi picioarele îi erau descărnate, lucru de care ne-am dat seama fiindcă am văzut urmele pe pereţi. Asta e realitatea şi apoi, interior, era un om puternic, după părerea tuturor care l-au cunoscut. Mă tem însă că unele versiuni au şi implicaţii politice.
Încă o dată resping toate versiunile despre aşa-zisa sinucidere a profesorului Gh. B. Căci am fost martor, auzind de dincolo de uşă greutatea respiraţiei sale, patul, în celula îngustă, fiind aproape de uşă. Şi ştiu din gura lui răspunsul pe care l-a dat vizitatorilor săi: „Nu voi trăda.“. Nu s-a trădat nici pe sine. Acest om ar fi putut totuşi să obţină o ameliorare, un tratament mai uman, ce l-ar fi costat, câţi n-au făcut-o? (…)
Trebuie restabilit adevărul. Folosiţi mărturia mea. Cât priveşte versiunea că s-ar fi spânzurat cu cearşaful (N. Carandino), este imposibil (Corneliu Coposu, într-un volum de interviuri, spune că exactitatea unora din amintirile lui N. Carandino este subminată de caracterul literar). Pentru că bolnavilor li se ridicau cearşafurile ca să nu aibă ei de lucru. N-a avut nici măcar cearşaf.
Ţin să vă prezint cele mai sincere condoleanţe şi admiraţia mea pentru legătura spirituală pe care o păstraţi cu tatăl dumneavoastră. Fiindcă, în afară de a fi marele istoric, a fost omul care a fost.
Vreau să vă mai spun că aveam obiceiul să facem un prohod când murea cineva şi pentru Gh. B. l-am făcut în această celulă. Pentru Maniu a fost diferit, căci n-aveam voie să mă apropiu. Înainte de 2 februarie 1953, când era grav bolnav şi i se apropia sfârşitul, Carandino m-a rugat să fac ceva. I-am răspuns: „La 2 februarie e mare sărbătoare şi Sfânta Fecioară o să-l ajute. Pregătiţi-l, dânsul să fie atent, că o să-i dau dezlegarea. N-are altceva de făcut decât să-şi regrete toate greşelile pe care le-a făcut în viaţă.“ Şi aşa, cu mătura în mână, i-am dat dezlegarea.
La Judecata de Apoi se va ţine seamă de cuvintele lui Gheorghe Brătianu: „Nu-mi voi trăda ţara.“
Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Biblioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003
