Şerban Papacostea
Gheorghe I. Brătianu, istoricul
Ingredientul principal al oricărei activităţi în domeniul scrierii istoriei, la fel, dar poate mai mult decât în alte domenii ale investigaţiei ştiinţifice, e vocaţia. O puternică chemare, de care foarte probabil nu a fost străină ereditatea, i-a îndrumat de timpuriu paşii spre cercetarea trecutului, care avea să devină şi
să rămână până la capătul vieţii preocuparea sa dominantă. De la primul stadiu, precoce, al elevului de liceu Gheorghe I. Brătianu, până la reflecţiile ultime ale aceluiaşi istoric ajuns la maturitatea viziunii sale în închisoarea din Sighetu Marmaţiei, reflecţii ale căror nume au fost înscrise pe zidurile celulei în care
şi-a dat sfârşitul, pasiunea cercetării şi înţelegerii istoriei – cea a ţării sale ca şi cea a omenirii – i-a dominat spiritul şi intelectul.
Intrarea sa pe drumul mare al activităţii intelectuale i-a fost înlesnită de grija maternă care a vegheat asupra copilăriei şi adolescenţei sale. O remarcabilă stăpânire a limbilor străine, condiţie esenţială pentru cunoaşterea producţiei istoriografice de peste hotare, pentru transpunerea propriei opere în limbi
accesibile cercurilor interesate ale istoricilor străini, ca şi o aleasă cultură generală au conferit intelectului său acea bogăţie care permite oricui o stăpâneşte să fructifice la maximum talentul înzestrării naturale. S-a adăugat un mediu profesoral favorizant, influenţa şi încurajarea la început a îndrumătorului multor vocaţii istoriografice ale acelei vremi, Nicolae Iorga, care a deschis paginile revistei sale, „Revista istorică“, primelor contribuţii
ştiinţifice ale istoricului în devenire. Nu au lipsit nici posibilitatea de a-şi întregi pregătirea în străinătate sub conducerea unor iluştri dascăli ai şcolilor superioare din Franţa, şi aceea, la fel de însemnată, de a întreprinde temeinice şi fructuoase cercetări în bibliotecile şi arhivele străine, îndeosebi cele italiene. Ursitoarele au favorizat aşadar chemarea spre cercetarea trecutului pe care o sădiseră în personalitatea tânărului istoric Gheorghe Brătianu.
Ce a rezultat din această fericită îmbinare de însuşiri înnăscute şi de împrejurări favorabile? Nu e aici locul să reconstituim în succesiunea şi în amănuntele lor lucrările numeroase care au ilustrat investigaţia sa istoriografică. Ne mărginim să evocăm principalele direcţii parcurse de efortul său neîncetat de cunoaştere a trecutului, al celui românesc în primul rând.
Cine urmăreşte îndeaproape opera istorică a lui Gheorghe Brătianu pe terenul istoriei româneşti, nu în succesiunea cronologică a scrierilor sale, ci în linearitatea lor tematică, surprinde fără dificultate unitatea fundamentală de preocupări a istoricului în acest câmp de investigaţie.
Activitatea sa în domeniul istoriei româneşti s-a consacrat fundamental problematicii dificile şi controversate a formării poporului român şi a creaţiilor sale statale urmărite de la originea lor până la împlinirea Marii Uniri din 1918. Pe firul lung al acestei istorii seculare, câteva puncte nodale se observă în preocuparea istoricului: exprimate în cuvinte cheie, ele se numesc: continuitate, formarea statelor medievale sau în terminologie tradiţională întemeierea lor, tradiţia legată de acest proces istoric, structura statului românesc în Evul Mediu, unirea principatelor şi întregirea unităţii, acţiunea externă a
statului român modern pusă în slujba împlinirii unităţii naţionale şi a apărării sale. Deşi despărţite de intervale de timp relativ mari, în decursul celor aproape patru decenii de activitate istoriografică pe care i le-a acordat soarta, scrierile sale în acest domeniu reflectă în evoluţia lor o remarcabilă continuitate de preocupare.
O serie de contribuţii speciale consacrate epocii întemeierii statelor româneşti şi primelor manifestări politice au marcat cea dintâi fază a scrisului său istoric. Absorbit apoi precumpănitor, în anii de studiu în străinătate şi după revenirea sa în ţară, de studiile sale de istorie universală şi de obligaţiile
de catedră, el părea să se fi îndepărtat de problematica Evului Mediu românesc, când, în 1937, a dat la iveală o lucrare care avea să însemne o etapă în evoluţia istoriografiei româneşti: Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain.
Născută din nevoia, resimţită de autor, de a lămuri aspectul cel mai controversat al istoriei româneşti, acela al continuităţii sale în spaţiul carpato-dunărean, contestată din considerente şi interese politice îndeosebi în istoriografia ungară ale cărei teze tradiţionale găsiseră ecou în scrierea recentă a unui mare savant francez, Ferdinand Lot, fost profesor la Sorbona al lui Gheorghe Brătianu, lucrarea s-a impus ca una dintre cele mai temeinice demonstraţii ale permanenţei româneşti în nordul Dunării de-a lungul întregului Ev Mediu.
Demersul istoricului român în luarea sa de atitudine faţă de lucrarea lui Ferdinand Lot dezvăluie temeinicia şi profunzimea intelectului său. Conceput iniţial ca un răspuns, o simplă recenzie la lucrarea istoricului francez, textul lui Gheorghe Brătianu s-a dezvoltat pe parcurs luând dimensiunile unei lucrări proprii, ale unei cărţi în care converg, la nivelul unei erudiţii excepţionale şi al unei capacităţi superioare de interpretare a faptelor, datele furnizate de sursele istorice,arheologice, lingvistice şi etnografice. Ca în alte cazuri similare, în disciplina istorică, accidentul a devenit prilej de reflecţie adâncă şi factor declanşator al unei contribuţii fundamentale. Înţelegând, ca orice mare istoric, solidaritatea fenomenelor istorice dintr-un câmp de observaţie specific, peste limitele de spaţiu şi de timp, istoricul român a oferit în scrierea sa şi o schiţă a devenirii istorice a poporului român, din vremea plămădirii acestuia până la împlinirea destinului său politic, odată cu Unirea din 1859 şi cu desăvârşirea acesteia în 1918.
Dincolo de scrierea istoricului francez căruia îi aduce un tribut de recunoştinţă pentru spiritul dezinteresat în care îşi concepuse paginile despre români, lucrarea lui Gheorghe Brătianu viza o întreagă şcoală istoriografică străină care contesta continuitatea românească nu din considerente ştiinţifice, ci din fidelitate faţă de o veche tradiţie istoriografică pentru care acest act de contestare mergea mână în mână cu refuzul de a recunoaşte drepturile românilor asupra spaţiului lor istoric. Desigur, Ferdinand Lot înţelesese vanitatea iluziei argumentării intereselor actuale cu mijloacele istoriei: „Nici un
popor din Europa n-a fost aşezat, de când lumea, pe pământul pe care îl ocupă în prezent. Românii nu trebuie să cedeze Transilvania, mai mult decât englezii Marea Britanie, sau ungurii Valea Tisei, pentru a se reîntoarce cei dintâi în Germania sau ceilalţi în Siberia.“ „Argumentele trebuie să le cântărim, fără nici o consideraţie de politică contemporană“ (v. traducerea românească a scrierii: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940, pag. 14). Istoric în înţelesul deplin al cuvântului, Gheorghe Brătianu ştia cât de păgubitoare pentru ştiinţă şi zadarnică de altminteri în planul realităţii este contaminarea dintre investigaţia ştiinţifică şi patima politică. Cu modestia sa caracteristică şi cu spiritul de obiectivitate care îl caracteriza, el îşi încheie astfel lucrarea: „Aş fi fericit dacă cu prilejul acestui comentariu al unei lucrări nepărtinitoare, pe care am fi dorit să o vedem mai direct informată despre istoria românească şi bibliografia sa recentă, aş fi putut să aduc în aceste dezbateri ceva din spiritul de obiectivitate indispensabil oricărei cercetări ştiinţifice care i-a lipsit de atâtea ori în anii din urmă. Dacă există o cheie a enigmelor şi o lămurire a miracolelor, ele nu se pot afla, cel puţin în domeniul studiilor istorice, în dezlănţuirea patimilor şi a vrăjmăşiilor naţionale.“ Şi tocmai această îmbinare fericită între dezbaterea unei mari probleme a istoriei naţionale cu cea mai desăvârşită probitate şi eleganţă intelectuală, face din cartea lui Gheorghe Brătianu momentul culminant al uneia din cele mai de seamă tradiţii ale
istoriografiei române. Trei ani după apariţia textului francez, aşadar în 1940, vedea lumina tiparului versiunea românească a scrierii istoricului român cu privire la problema continuităţii. 1940 a fost anul care a adus sfâşierea unităţii naţionale, realizată cu preţul unor imense sacrificii în timpul primului război mondial. Asaltată din trei puncte cardinale care pândiseră îndelung prilejul favorabil – sosit odată cu prăbuşirea Franţei şi a sistemului versaillez –, România a cedat teritorii întinse şi o masă mare de populaţie românească adversarilor ei. Cu spiritul de anticipare care l-a caracterizat şi pe care îl împărtăşea cu toţi
marii istorici, Gheorghe Brătianu presimţise pericolele care ameninţau ţara, „într-o vreme când revizionismul se manifesta vehement împotriva stipulaţiunilor teritoriale ale ultimelor tratate de pace“. Revizionismul politic fusese pregătit – arăta istoricul – de „o adevărată ofensivă ştiinţifică, tinzând să dovedească temeinicia pretenţiilor lor «se înţelege ale istoricilor din Ungaria» şi să denunţe pe români ca pe adevăraţi uzurpatori ai unei situaţii nemeritate şi nedrepte, dacă nu din punct de vedere strict etnic, cel puţin din acela al tradiţiei şi istoriei“ (ibidem, pag. 16).
Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Biblioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003
