Şerban Papacostea
Gheorghe I. Brătianu, istoricul
…Cercetarea serioasă a trecutului şi argumentarea temeinică a realităţilor istorice româneşti în opera lui Gheorghe Brătianu ca şi a altor istorici români se dovediseră neputincioase faţă de marile furtuni dezlănţuite de forţele hotărâte să schimbe orânduielile păcii care pusese capăt celui dintâi război mondial. Ceea ce nu l-a împiedicat să caute temeiurile istorice ale unităţii româneşti, convins fiind că, dacă nu fusese şi nu putea fi în măsură să stavilească agresiunea şi sfârtecarea trupului naţional, cunoaşterea temeinică a trecutului putea deveni o componentă însemnată a pregătirii, în momente
mai prielnice, a renaşterii naţionale. Cu precădere acum, investigaţia sa ştiinţifică s-a îndreptat spre problema esenţială pentru istoria noastră, aceea a apariţiei statului român şi a tradiţiei cu privire la acest proces decisiv, răscrucea istoriei româneşti. Adresându-se cititorilor în prefaţa cărţii în care şi-a
adunat studiile consacrate acestei chestiuni – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945 –, el îşi încheia consideraţiile ştiinţifice prin sublinierea legăturii nemijlocite între conştiinţa continuităţii, tradiţia istorică şi aspiraţiile actuale ale naţiunii: „Ce le pot dori mai mult – scria
el în încheierea consideraţiilor sale preliminarii – decât să afle în această încercare de a reaşeza pe temeiul tradiţiei dezvoltarea istoriei noastre politice, după cum a fost aşezată aceea a originilor noastre ca neam, sentimentul de securitate ce ţi-l dă, în mijlocul revoluţiilor celei mai frământate epoci a istoriei, reazemul unui element de permanenţă şi de continuitate? Prin această latură cercetarea trecutului îşi aduce încă o dată contribuţia la desluşirea prezentului şi, să nădăjduim, la pregătirea viitorului.“ (ibidem, pag. 11).
Apariţia statului în istoria românească, proces care a făcut posibilă salvarea entităţii etnice româneşti, a constituit obiectul unei atenţii particulare din partea celor care, de-a lungul timpurilor, s-au aplecat asupra trecutului nostru, de la tradiţia străveche care a prezentat mitic faptul, până la analiza
ştiinţifică în spiritul pozitivismului secolului al XIX-lea, negator al mitului şi legendei, tendinţă al cărei reprezentant principal în scrisul istoric a fost Dimitre Onciul.
În miezul tradiţiei istorice medievale, a cărei plămădire e foarte apropiată în timp de vremea „întemeierii“ statelor, s-a aflat tema descălecatului. Potrivit acestei viziuni a tradiţiei, Ţara Românească şi Moldova au fost întemeiate de „descălecători“ veniţi, în cel dintâi caz, din Făgăraş, în al doilea, din Maramureş. Trecând munţii împreună cu cetele lor, descălecătorii au „întemeiat“ pe teren virgin, nelocuit, ţările, le-au lăţit hotarele până la împlinirea cadrului istoric cunoscut şi le-au înzestrat cu orânduielile necesare statului din vremea aceea. Timp de secole, până în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, în acest chip şi-au reprezentat românii, adică elita lor cărturărească, apariţia statelor proprii.
Dezvoltarea spiritului critic în istoriografia românească şi apariţia unei generaţii de istorici formaţi la şcoala riguroasă a criticii izvoarelor, a înlăturat, din principiu, legenda, mitul, din categoria izvoarelor credibile şi a aşezat pe noi temeiuri interpretarea genezei statelor româneşti. Cu drept cuvânt, reprezentanţii acestui curent au constatat că alte izvoare, mai credibile, documente şi cronici, semnalează existenţa românilor şi a unor formaţii politice româneşti în afara arcului carpatic, înaintea descălecatului, atât la sud cât şi la răsărit de munţii care alcătuiesc fortăreaţa transilvană. Ei au căutat şi găsit în
dezvoltarea şi maturizarea acestor formaţii, în procesul coagulării lor, explicarea fundamentală a apariţiei Ţării Româneşti şi a Moldovei în sistemul de state european al secolului al XIV-lea. Argumentarea riguroasă a reprezentanţilor acestui curent de interpretare, sprijinit de stadiul de evoluţie al gândirii ştiinţei istorice în general, a impus acest punct de vedere care părea să se definitiveze în istoriografia noastră; aceasta, până la apariţia studiilor lui Gheorghe Brătianu asupra tradiţiei istorice cu privire la întemeierea principatelor române.
Format el însuşi la o şcoală a rigorismului critic, istoricul român nu a înlăturat rezultatele pozitive şi incontestabile ale premergătorilor săi în cercetarea acestei chestiuni. Dar, receptiv la toate curentele şi tendinţele noi ale gândirii istorice din vremea sa, între care un loc de frunte l-a ocupat înţelegerea gândirii arhaice şi descifrarea transmisiunilor ei învăluite în mit şi legendă, el a readus în discuţie problema constituirii statelor medievale româneşti.
Îmbinând o erudiţie sigură cu o înţelegere largă, în spirit modern, a mentalităţilor străvechi, Gheorghe Brătianu a realizat o fericită sinteză între tradiţia medievală şi cercetarea modernă în problema originilor statului. După laborioase cercetări de detaliu, el a adăugat însemnate elemente noi la cunoaşterea
realităţilor româneşti din perioada anterioară întemeierii, descoperind în sursele vremii noi atestări ale românilor şi ale organismelor lor politice la sud şi răsărit de Carpaţi. În acelaşi timp însă, el a putut confirma realitatea descălecatului nu numai în cazul dovedit documentar, al Moldovei, dar şi în cel al Ţării
Româneşti. Mai mult decât atât, pe această temelie, el a pătruns şi a demonstrat legătura profundă între desfăşurările politice dinlăuntrul arcului carpatic, unde politica regalităţii ungare a restrâns tot mai mult, până la anihilare, autonomiile politice româneşti, şi trecerea centrului de greutate al vieţii politice
româneşti, din Transilvania în teritoriile extracarpatice; progres considerabil în înţelegerea istoriei româneşti ca fenomen global într-una din etapele sale decisive. Pe temeiul sigur al acestei cercetări, care în rezultatele ei esenţiale are perspectiva de a rămâne un bun definitiv câştigat, istoriografia ulterioară
scrierilor sale a putut aduce noi contribuţii, adâncind rezultatele dobândite prin investigaţiile sale.
Apariţia în istoria românească a statului, înveliş protector al naţiunii în devenire, a creat premisa necesară împlinirii acesteia în epoca modernă. Urmând aceeaşi direcţie de investigaţie, istoricul a realizat lucrări de primă însemnătate cu privire la evoluţia statului în Evul Mediu (Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Evry, 1977), la înfăptuirea Unirii şi la întregirea statului precum şi la politica externă în legătură cu efortul de apărare şi consolidare a unităţii (Politica externă a lui Cuza Vodă şi desvoltarea ideii de unitate naţională, Bucureşti, 1932; Bismarck şi Ion. I.C. Brătianu, Bucureşti, 1936; Politica externă a lui Carol I, Bucureşti, 1942; Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion C. Brătianu, Bucureşti, 1939 etc.). Într-o prezentare de ansamblu, viziunea istoricului asupra trecutului românesc, îndeosebi în funcţie de problemele
cheie amintite, şi-a găsit împlinirea în lucrarea Originile şi formarea unităţii româneşti, Bucureşti, 1942.
Din rândurile dense ale titlurilor contribuţiilor sale la cunoaşterea trecutului românesc se întrevede limpede firul conducător care, pornind de la problema complexă şi obscură a formării poporului român şi a continuităţii sale în spaţiul carpato-dunărean, a evoluat spre cea a genezei statelor româneşti în Evul Mediu, a formării statului român modern şi a împlinirii sale în 1918. De-a lungul acestui fir conducător al cercetării istoricului în domeniul trecutului românesc se regăsesc ca pietre de hotar realităţile cheie care se numesc: popor, stat şi naţiune.
„Nu există istorie naţională, iar cea a românilor e mai puţin decât toate celelalte“ a spus Nicolae Iorga. Nici unul din istoricii generaţiei elevilor lui Iorga nu era mai calificat decât Gheorghe Brătianu să înţeleagă şi să aplice acest adevăr profund. Din multitudinea de factori externi care au influenţat
istoria românească, el s-a aplecat cu specială atenţie asupra câtorva, esenţiali: thalasocraţia italiană medievală în Mediterana răsăriteană şi în Marea Neagră, domeniu unde a lăsat lucrări fundamentale, astăzi încă considerate capitale pentru cunoaşterea acestui important capitol al istoriei europene în Evul
Mediu; istoria Bizanţului, îndeosebi în manifestările ei socialeconomice, în cercetarea cărora contribuţiile sale îl recomandau, potrivit opiniei unuia dintre principalii binzantinişti ai vremii, să asume sarcina dificilă de a oferi o sinteză asupra domeniului; istoria Mării Negre, a cărei funcţie de istorie universală el cel
dintâi a identificat-o, potrivit aprecierii unui alt reputat specialist francez al problemei ş.a.m.d. În viziunea lui Gheorghe Brătianu, istoria românească este inseparabil legată de cea a cadrului universal în care s-a desfăşurat. Nu alta a fost viziunea sa în problemele politice ale actualităţii, cărora le-a consacrat o parte însemnată a energiei sale.
Din cartea Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, traducere din franceză Anotnia Constantinescu, editor Romulus Rusan, Colecţia Biblioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003
