Claudiu Secaşiu, Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti
Datorită comunicării cercetătoarei Tatiana Pokivailova, prezentate în iunie 1998 la simpozionul de la Sighet, se cunosc astăzi unele date privind pregătirea operaţiunii Securităţii din noaptea de 5/6 mai 1950. Din raportul consilierului sovietic de la M.A.I., Aleksandr Mihailovici Saharovski, din 13 mai 1950, adresat ministrului Securităţii Statului al U.R.S.S., Abakumov, rezultă că răspunderea politică a arestării foştilor demnitari revine conducătorilor P.M.R.:
„Potrivit deciziei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, organele româneşti de securitate, în noaptea de 5 spre 6 mai anul curent, au ridicat 66 de persoane, foşti miniştri şi înalţi funcţionari de stat în guvernele burgheze ale României, ca şi activişti importanţi ai partidelor reacţionare”.
În afară de o prezentare destul de imprecisă a biografiilor câtorva dintre arestaţi, A. M. Saharovski a oferit superiorilor săi de la Moscova detalii ale conciliabulelor din sânul conducerii de partid şi de stat, pe marginea opurtunităţii arestării unor persoane vizate. Sursa consilierului sovietic era generalul Pintilie Gheorghe, care îl însoţise pe secretarul general al P.M.R., Gh. Gheorghiu-Dej, la vizita făcută preşedintelui Consiliului de Miniştri, P. Groza, spre semnarea hotărârii de arestare.
Potrivit raportului lui Saharovski, „Groza a fost de acord că este foarte necesară arestarea acestor persoane”. Mai mult, deşi pe listă figurau şi doi deputaţi în Marea Adunare Naţională, care beneficiau de imunitate – liberalii Petre Bejan şi Radu Roşculeţ – premierul „a declarat că el însuşi a intenţionat să pună problema arestării lui Bejan, care aflându-se în libertate îşi inspira aderenţii”.
Singura obiecţie ridicată de P. Groza a vizat arestarea fostului vicepremier al Consiliului de Miniştri în anii 1945-1947, Gh. Tătărescu, în legătură cu care Groza „şi-a exprimat teama că aceasta ar putea genera reacţii nedorite şi că mai bine ar fi să se sfătuiască în această problemă cu Moscova”.
Răspunsul lui Gh. Gheorghiu-Dej, consemnat în raportul lui Saharovski, prefigurează parcă tendinţa de autonomie relativă faţă de Moscova, pe care liderul comunist o va susţine la începutul anilor ’60.
„Asta este problema noastră internă şi dacă ne vor întreba de ce am făcut aşa, noi vom explica că aceste persoane, aflându-se în libertate, ar stârni reacţiunea”.
În timp ce, probabil conducerea sovietică a salutat chiar măsurile represive împotriva fruntaşilor „partidelor reacţionare” din România, care îşi aflau sursa de inspiraţie în modelul perfecţionat de revoluţia bolşevică încoace, rămâne greu de demonstrat în ce fel puteau stârni reacţiunea oameni aflaţi oricum sub o strictă supraveghere, unii chiar cu arest la domiciliu, precum Dinu şi Gh. Brătianu.
Consilierul sovietic mai preciza că în faza pregătirii acţiunii din 5/6 mai 1950, „s-a avut în vedere izolarea prin măsură administrativă a arestaţilor şi instalarea lor într-una dintre mănăstirile din provincie sub pază corespunzătoare”. Ar fi fost, de fapt, o soluţie asemănătoare celei adoptate deja, în anii 1948-1949, în cazul episcopilor greco-catolici, depuşi sub pază mai întâi la schitul Dragoslavele, apoi la mănăstirea Căldăruşani, înaintea anchetelor de la M.A.I., urmate de transferarea la penitenciarul Sighet, în octombrie 1950.
Raportul consilierului sovietic, comunicat de d-na Tatiana Pokivailova, prezintă şi motivele alegerii unui penitenciar, în locul unei mănăstiri:
„Totuşi, având în vedere faptul că mulţi dintre ei erau criminali de război – dintre cei arestaţi în noaptea de 5/6 mai 1950, au fost acuzaţi de crime de război doar Gheorghe M. Leon, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor şi generalii Mihail Racovitză şi Eugen Zwiedenek, primul, fost comandant al Corpurilor de Cavalerie pe frontul de răsărit, apoi ministru al Apărării Naţionale în primul guvern de după 23 August 1944, iar al doilea, fost subsecretar de stat „pentru Românizare şi Inventar” pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care n-a mai fost însă judecat, datorită sănătăţii precare, evitându-se astfel înregistrarea a încă unui deces în detenţie. După 1955, Securitatea a procedat asemănător şi cu C. (Bebe) Brătianu, anchetat pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” şi care a fost eliberat din spitalul penitenciar Văcăreşti, cu diagnosticul cancer pulmonar, pentru ca să moară, după şapte săptămâni, la 21 ianuarie 1956, la spitalul Colţea. (n.a.), ocupând poziţii importante în industria de război şi comandamentele militare în timpul lui Antonescu, cât şi datorită faptului că unii au menţinut legăturile cu spionajul englez şi american, a fost luată decizia trimiterii la închisoare a acestora şi anchetarea lor” (Comunicarea d-nei Tatiana Pokivailova în Anale Sighet 6, Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, 1998, pag. 889-893).
Arestaţi iniţial doar în baza unui ordin emis de M.A.I. Cabinet, foştii demnitari au stat închişi la Sighet mai mult de un an de zile fără nici o bază legală. Abia la 1 august 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 334, semnată de ministrul adjunct, general-locotenent Pintilie Gheorghe, un număr de 89 foşti demnitari, cărora le era asociată şi văduva mareşalului Ion Antonescu, au fost „trimişi” „într-o unitate de muncă pe termen de 24 luni – evidenţă specială” (Arh. S.R.I., fond D, dos. 9.572, vol. 9, f. 35-37). „Colonia de muncă” a foştilor demnitari a fost, de fapt, penitenciarul Sighet, denumit codificat „Dunărea”.
Pedeapsa administrativă, fără drept de apel, le-a fost majorată, la 6 august 1953, cu 60 luni, respectiv 5 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 559, semnată, pentru preşedintele Comisiei Ministerului Securităţii Statului, de Alexandru Nicolschi (Ibidem, vol. 17, f. 370-372).
Noua decizie, numărând 86 de poziţii, includea, pe lângă foştii demnitari care fuseseră încadraţi în C.M. prin alte decizii decât nr. 334/1951, şi o serie de persoane care decedaseră între timp în penitenciarul Sighet, precum Aurel Vlad, Costel Tătăranu, generalul Ion Răşcanu, Ion C. Pop, Gh. I. Brătianu.
Foştii demnitari au rămas întemniţaţi la Sighet până la 5 iulie 1955, când unii au fost puşi în libertate, după ce au semnat o declaraţie, prin care se angajau „de a nu discuta cu nimeni nimic în legătură cu cele ce am fost anchetat, ce am văzut şi ce am auzit în timpul deţinerii mele de către organele de stat, cât şi locurile pe unde am trecut în perioada arestării” (M.J.-A.D.I.M., fond penal nr. 11.123, f. 65).
Eliberarea unora dintre deţinuţii politici era în consonanţă cu speranţele legate de continuarea desdinderii regimului politic, ce se prefigura, în preajma conferinţei Marilor Puteri de la Geneva (18-23 iulie 1955). Totuşi, la 19 iulie 1955, Alice Voinescu nota în Jurnalul său:
„Vestea stării nenorocite a celor întorşi din Sighet – moartea multora, lipsa totală de ştiri de la alţii – ne întunecă soarele nădejdii ce ar trebui să lucească acum” (Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 721).
Cea mai mare parte a foştilor demnitari au fost duşi la Bucureşti, la M.A.I., unde au fost interogaţi amănunţit, timp de mai multe luni, de către ofiţerii anchetatori ai Direcţiei de Anchete.
Îndeosebi foştilor preşedinţi sau vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri, precum şi celor care au deţinut funcţii în M.A.I. sau în Ministerul Justiţiei (ministru, subsecretar de stat, secretar general) li s-au întocmit dosare de trimitere în judecată, sub acuzaţia de activitate intensă contra clasei muncitoare. Pedepsele au variat de la 15 ani temniţă grea (ex. fostul premier Ion Gigurtu), la achitare (cazul fostului ministru al Justiţiei, Aurelian Bentoiu, într-un prim proces, însă la cel de-al doilea a primit 25 de ani temniţă grea, murind la penitenciarul Jilava, la 27 iunie 1962). Alţii au primit o pedeapsă acoperind exact perioada detenţiei, după pronunţarea sentinţei fiind puşi în libertate (cazul fostului secretar general la M.A.I, Victor Cădere).
Supravieţuitorii lotului Maniu, în frunte cu Ion Mihalache, cu fostul preşedinte al Organizaţiei Muncitoreşti pe ţară a P.N.Ţ., Ilie Lazăr, şi cu fostul director al Cabinetului şi Cifrului din Minsterul Afacerilor Străine, delegat cu conducerea Presei şi Informaţiilor din M.Af.S., cu atribuţii de subsecretar de stat, Victor Rădulescu-Pogoneanu, au fost duşi de la Sighet la penitenciarul Râmnicu Sărat, după o scurtă trecere (6-29 iulie 1955) prin arestul M.A.I. Atât Ion Mihalache, cât şi Victor Rădulescu-Pogoneanu aveau să moară în detenţie, primul la Râmnicu Sărat, la 5 februarie 1963, al doilea la Văcăreşti, la 10 martie 1962.
După înlăturarea sa din fruntea P.M.R. (1952), în timpul anchetei la care a fost supus de Securitate (1953-1956), fiind acuzat de atitudine lipsită de ură de clasă, fostul ministru de Interne, Teohari Georgescu, s-a apărat, cu un bilanţ sumar, însă extrem de sugestiv, dezvăluind proporţiile arestării în masă, care au dus la distrugerea fostelor elite ale vieţii politice româneşti:
„În cei şapte ani (cât timp a condus M.A.I., 1945-1952 – n.n.) peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru (…) Întreg aparatul de represiune al burghezilor, Siguranţa, Serviciul Special de Informaţii, au fost arestaţi (sic!). De asemenea, au fost arestate: toate elementele legionare – identificate – care au avut funcţii de răspundere; fostele conduceri centrale şi judeţene ale partidelor burgheze, fostele state majore al Secţiilor militare naţional-ţărăniste; foştii miniştri, prefecţi, senatori; deputaţi, din anii 1920-1944; elementele legate în trecut de serviciile de spionaj ale ţărilor imperialiste; conducătorii statelor duşmănoase regimului; precum şi alte categorii şi elemente cu trecut duşmănos. Toate acestea nu puteau să fie rezulatate fără ură de clasă” (Arh. S.R.I., fond P, dos. 40.009, vol. 32, f. 124 (v) – 125 (r)).
Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003