Andreea Dobeş, Ioan Ciupea
DECAPITAREA ELITELOR. METODE, MIJLOACE, MOD DE ACŢIUNE
Puternic marcaţi de şocul arestării nocturne şi de incertitudinea privind soarta lor în continuare, îmbarcaţi în dubele din curtea Ministerului de Interne, foştii demnitari vor porni pe drumul Sighetului. Iată cum s-a făcut repartizarea lor în cele patru dube:
„Duba Nr. 16964:
Potârcă Virgil, Alex. Tătărescu, Valer Pop, Argetoianu C-tin, Lapădatu [Lapedatu] Alexandru, Tatarascu Ştefan, Savin Ion, August Filip, Răşcanu Ion, Tatarascu Emanoil, Gomoiu Victor, Ilasievici C-tin, Taşcă Gheorghe, Cristu Ion; (total 14 persoane)
Duba Nr. 16968:
Gheorghe I. C. Brăteanu, Tătărăscu Gheorghe, C-tin Bebe Brătianu, Bejan Petre, Vântu Gheorghe, Manolescu Strunga, Racoviţa Mihai, Alimănişteanu Dumitru, Radu Portocală, C. C. Giurescu, Constanin Tancred, Samsonovici Nicolae, Napoleon Creţu, Pantelimon Halippa, Alexandru Popescu Necşeşti, Constantin I. C. Brătianu; ( în total 16 persoane)
Duba Nr. 16971:
Niţescu Voicu, Zamfirescu Constantin, Sasu Vasile, Bădulescu Nistor [Victor], Marinescu Nicolae, Popovici Taşcă Albert, Nistor Ion, Sever Dan, Leon Gheorghe, Ştefănescu Goangă, Sibiceanu Nicolae, Pelivan Ion, Sauciuc Săveanu, Papacostea Victor, Brătescu Zamfir, Popovici Titus, Cihoschi Henrich; (17 perosane)
Duba Nr. 16986:
Gheorghiu Ermil, Priboianu Mihai, Dumitrescu Gr. Dorel, Budurescu Nicolae, Măgureanu Mihai, Zegrea [Zigre] Nicolae, Ciugureanu Daniel, Glatz Alexandru, Munteanu Râmnic Dumitru, Bornemisa Sebastian, Dem Teodorescu, Caracostea Dumitru, Strat Gheorghe, Anghelescu Constantin, Pereteanu [Perieţeanu] Ion, Vasiliu Gheorghe, Diculescu Ahil, Ciprian [Cipăianu] Gheorghe (total: 18 persoane)” (Arh. Penit. Sighet).
(…) Din istoria celor două zile (drumul de la Bucureşti la Sighet, n.ed.), aşa cum a fost ea consemnată de istoricul Constantin C. Giurescu, vom mai reţine doar trei observaţii cu relevanţă aparte pentru contextul general al lucrării noastre. Asupra primelor două se va reveni.
Prima se referă la înregistrarea, de către observatorul atent la toate cele ce se petreceau cu el şi cu cei din jurul său, a unor date despre starea fizică şi psihică a companionilor. Astfel: Radu Portocală, abia revenit din spital după o operaţie de ulcer, se resimţea serios în timpul drumului spre Sighet, „stă ghemuit pe locul lui şi-şi apasă cu mâna regiunea stomacului”, Alimănişteanu e şi el bolnav de stomac, generalul Samsonovici „e permanent în nervi”, Manolescu-Strunga e „cel mai volubil dintre toţi”, iar Halippa „povesteşte cu melancolie amestecată cu umor cum a făcut odinioară închisoare sub ruşi; nu credea să apuce vremea să facă şi sub ai lui şi anume în Transilvania” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani si două luni în penitenciarul din Sighet, 7 mai 1950 – 5 iulie 1955, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 51).
O a doua observaţie privea momentul în care, în timpul unei halte, ofiţerii însoţitori au deschis un plic cu presupuse indicaţii pentru etapa următoare a „misiunii”: „Mi s-a spus că, în asemenea împrejurări, nu numai deţinuţii, dar nici măcar şoferii şi însoţitorii nu ştiu destinaţia convoiului; ruta se indică succesiv, prin plicuri remise în anumite puncte de oprire. S-a adoptat această tehnică probabil pentru a face imposibilă orice încercare de atac. E şi o dovadă mai mult de câtă încredere are regimul în oamenii lui, chiar în acei selectaţi şi presupuşi devotaţi care alcătuiesc miliţia. Neîncrederea, spionajul reciproc şi delaţiunea sunt, de altfel, caracteristice ale cârmuirii actuale”.
A treia observaţie, de la care ne vom continua naraţiunea, a fost făcută în timpul ultimului popas, când au fost văzute „pe şoseaua principală o serie cu patru dube la fel ca a noastră. Prin urmare, operaţiunea e de proporţii mai mari; numărul celor arestaţi la Bucureşti – admiţând că încărcătura fiecărei dube e de ordinul alei noastre – trebuie să fie între şaptezeci şi optzeci” (Ibidem, p. 52). O estimare foarte apropiată de datele reale, deoarece numărul demnitarilor din cele patru dube venite de la Bucureşti este 65, la care se adaugă cei 19 foşti demnitari sosiţi de la diferite direcţii regionale ale Securităţii.
Dar, pentru moment, vom înregistra, după mărturia lui Constantin C. Giurescu, numele acelor arestaţi de care a putut lua cunoştinţă după sosirea sa la Sighet.
Încă din seara zilei de 6 mai fusese adus de la Gherla, Romulus Pop [27]. În după amiaza zilei de 7 mai au mai sosit, aduşi cu alte trei dube de la Bucureşti: cu prima, Nicolae Sibiceanu [28], Victor Papacostea [29], general Niculae Marinescu [30], general Henri Cihoski [31], Constantin C. Zamfirescu [32], Florian Ştefănescu Goangă [33] şi alţii, cu a doua dubă au sosit cei nominalizaţi în mărturia, mai completă, dar şi ea menţionând un „etc.” – a lui Valeriu Pop, prezentată mai sus, iar cu a treia dubă, Gheorghe Strat [34], generalii, Alexandru Glatz [35] şi Achille Diculescu [36], Dumitru Caracostea [37], Nicolae Budurescu [38]. Aflat în ultima dintre dubele amintite, Daniel Ciugureanu [39] a suferit o congestie cerebrală şi, lăsat la spitalul din Turda, a murit la scurtă vreme acolo. De la Timişoara, probabil cu cea de a patra dubă văzută de cei aflaţi împreună cu profesorul Giurescu, – după ce aceasta făcuse joncţiunea cu traseul celor venite de la Bucureşti, au fost aduşi: Coriolan Băran [40], Titus Popovici [41] şi Sever Bocu [42] (Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 58).
Despre „călătoria” dubei în care se afla Valeriu Pop ni se spune: „După o călătorie neîntreruptă – doar două ore noaptea la Cluj în curtea chesturii – la ora 17 ajungem la Sighet, unde sunt băgat direct la carceră, iar după 2-3 ore cazat în camera 83 la etaj II. Singur. În camera 84 – Ştefan Tătărescu” (Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 247).
(…) Pe data de 27 martie 1950 un colectiv din cadrul MAI format, printre alţii din ministrul adjunct Marin Jianu, gen. Pavel Cristescu, col. Gavril Birtaş, col. Mihai Dulgheru, lt. col. Sepeanu Tudor, maiorul Bădică Ilie, a stabilit care sunt „elementele”, care nu se încadrau în textul Decretului din 14 ianuarie 1950, ce urmau a fi internate: „foştii demnitari ai guvernelor reacţionare inclusiv cele două dictaturi (carlistă şi antonesciană) ca: miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, foşti diplomaţi, foşti senatori, deputaţi, prefecţi, primarii oraşelor de reşedinţă, iar pentru Municipiul Bucureşti, primarii, ajutorii de primar general şi primarii de sectoare” (Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond D, Dosar 10090, f. 186, în continuare Arh. SRI).
Cu aceeaşi ocazie s-a elaborat şi un proiect de instrucţiuni privind bunurile celor internaţi în care se preciza că: „bunurile mobile ale celor care nu locuiesc împreună cu familia, urmează a fi predate, la indicaţia scrisă a celui internat, iar pentru familişti bunurile rămân la dispoziţia familiei. Apartamentele celor internaţi cu o durată mai mare de 6 luni, vor fi puse la dispoziţia Spaţiului Locativ, iar locuinţele celor familişti internaţi, vor fi sesizate Spaţiului Locativ, care urmează a aprecia de la caz la caz, dacă este cazul a fi evacuată familia, dându-i-se altă locuinţă, sau poate rămâne pe loc” (Ibidem, f. 188).
În primăvara anului 1950 s-a redactat un tabel cuprinzând „foşti miniştri începând din anul 1918 până la 6 Martie propuşi pentru arestare” (Idem, Dosar 4136, f. 1-28). Pe lângă nume a fost trecută funcţia pe care o îndeplinise persoana respectivă, vârsta, situaţia familială, apartenenţa politică precum presupusele vinovăţii personale. Astfel, Alexandru Lapedatu „deşi nu depune o activitate politică făţişă în prezent, este un duşman înverşunat al regimului nostru”, în timp ce Tancred Constantinescu „era mare acţionar la Drajna, împreună cu Stelian Popescu. Era imoral. Element duşmănos regimului actual”, iar Valer Pop „este un duşman hotărât al clasei muncitoare cu toate că este prudent, căutând să nu apară un antidemocrat” (Ibidem, f. 4-22). Pe prima pagină a acestui tabel s-au scris următoarele: „Toate elementele politice – care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de internare în process.” (Idibem, f. 1).
La 1 august 1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia cu nr. 334 „pentru internarea în unităţile de muncă”, în care găsim numele a 89 de foşti demnitari aflaţi în închisoarea de la Sighet – Penitenciarul „Dunărea” (Idem, Dosar 9572, vol. 9, f. 35-37). Acest document înscrie şi termenele pe care urmau a le efectua „într-o unitate de muncă” deţinuţii Sighetului – pentru toţi era înscris acelaşi termen: 24 de luni. După acest document Penitenciarului „Dunărea” i-ar fi fost conferit şi statutul de unitate de muncă, iar întemniţaţilor pe acela de „trimişi într-o unitate de muncă”, pentru „reeducare”. Cu o singură excepţie – Maria Antonescu, soţia mareşalului Ion Antonescu – toate personalităţile menţionate în Decizia MAI se aflau la Sighet. În privinţa celor decedaţi, consultarea într-un capitol următor a listei morţilor de la Sighet va evidenţia faptul că nici unul dintre numele celor 17 morţi de până la data emiterii documentului în cauză – 1 august 1951 – nu se regăseşte în enumerarea ministerială. Ultimul deces al unui fost demnitar înainte de data documentului a fost acela al generalului Alexandru Tătărescu – 20 iunie 1951, şi acesta, ca şi celelate dinaintea lui, fuseseră „operate” în evidenţe.
(…) Mărturiile memorialistice permit o prezentare a modului în care au fost obligaţi să-şi ducă viaţa în condiţiile penitenciare nume din cele mai ilustre ale istoriei moderne şi contemporane a României. Deci, despre cum au trăit şi cum au murit oameni care au făcut glorie unei ţări vom încerca să vedem parcurgând cele mai semnificative mărturii care ne-au stat la îndemână.
Din ele reiese cu putere ceea ce episcopul Ioan Ploscaru spunea în unul dintre motto-urile acestei lucrări. Regimul din închisoarea de la Sighet era dezumanizant şi era menit să distrugă individualitatea. Tot acolo găsim şi emblematica apreciere a părintelui Alexandru Raţiu, după care închisoarea era spaţiul metaforă al regimului comunist.
Pentru a realiza ceea ce regimul şi-a propus să realizeze, atât în închisori, cât şi în închisoarea cea mare care devenise România „democrat-populară”, erau alese cele mai diverse mijloace. Înfometarea sistematică, frigul, teroarea şi izolarea au fost apreciate de supravieţuitorii Sighetului a fi fost cel mai greu de îndurat.
La 8 mai 1950, directorul penitenciarului Sighet era informat printr-o circulară trimisă de Direcţia Generală a Penitenciarelor că întrucât „s-a constatat că cele mai multe penitenciare nu respectă raţiile de lemne stabilite şi se face o adevărată risipă de lemne, încălzirea localului penitenciarului va începe la 1 noiembrie şi va ţine până la 1 aprilie, folosind în camere cu un cubaj de până la 70 m.c. 20 kg lemne, iar în camere până la 150 m. c. [cazul celor 4 celule mari de la fiecare etaj – subl. n.] 40 kg lemne, în timp ce pentru preparatul hranei veţi folosi zilnic 75 kg lemne la 100 deţinuţi. Pentru baie se folosesc 2,5 kg lemne de foc de om. Această raţie se foloseşte când cei ce folosesc baia sunt în grupuri de peste 5 oameni. Pentru grupurile până la 5 oameni se folosesc 15 kg lemne pe săptămână pentru întregul grup. Baia se face de 4 ori pe lună. Petru spălătorie se fixează câte 200 kg lunar, la 100 deţinuţi” (Arh. Penit….).
În cazul închisorii din Sighet foarte multe dintre aceste prevederi ale regulamentului au rămas doar pe hârtie. Este ştiut că în prima iarnă a detenţiei frigul a fost cel mai greu de suportat întrucât nu se terminaseră reparaţiile la instalaţia de încălzire centrală. Profesorul Ioan Nistor îşi amintea că, la început, a avut „în celulă o sobă de tuci cu ţeavă prin fereastră, pe care o încălzeam cu puţine bucăţi de lemn şi cu mai mult lignit, umplând celula de fum şi de gaze otrăvitoare. Ne îngălbenisem cu toţii, pierzând pofta de mâncare” (Ioan I. Nistor, Amintiri din închisoare, în Memoria nr. 1/2001, p. 47).
(…) Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi nu atât fizic cât psihic aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar „şefi” ai unor foşti miniştri, academicieni, ofiţeri de rang superior, a episcopilor şi preoţilor aduşi acolo. Nu lipseau batjocurile şi umilinţele la care erau supuşi frecvent. Toate acestea trebuiau suportate, căci altfel urmau pedepsele din care des pomenită era „neagra”, celula fără fereastră, fără pat, cu apă pe jos. Un număr mai mare de zile petrecute la „neagra” însemna îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Fiecare dintre memorialiştii universului concentraţionar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare. De la a pierde obişnuinţa vorbirii şi până la gravele dereglări ale sistemului nervos, sunt doar două din cel mai des amintitele urmări ale izolărilor.
Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
