|
Andreea Dobeş, Ioan Ciupea DECAPITAREA ELITELOR. METODE, MIJLOACE, MOD DE ACŢIUNE |
Dacă nu existau alte pedepse, ele se inventau după cum menţionează directorul Vasile Ciolpan în „Abaterile disciplinare ale deţinuţilor în perioada 1-31 martie 1955”: „Un deţinut a bătut morsa la ţevile de calorifer şi a fost prins şi pedepsit cu 5 ore să stea în genunchi. Această pedeapsă nu este prevăzută în nici un regulament, dar altfel nu s-a putut deţinutul fiind deja izolat.” (Arh. Penit….) În alte cazuri „au existat abateri din partea deţinuţilor de mică importanţă ca atragerea în anumite discuţii pe unii tovarăşi [gardieni – subl. n.] sau au ţipat tare pe secţie” (Ibidem).
(…) La 21 octombrie 1950, prin Dispoziţia nr. 75.198 a Direcţiei Generale a Penitenciarelor se stabileau alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor în timpul iernii 1950-1951: „În tot timpul iernii, alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor vor fi prazul, cartofii şi varza. Veţi folosi în cea mai largă măsură cartoful pentru alimentarea deţinuţilor, pe considerentul că sunt supuşi unei degradări rapide, având mai ales în vedere calitatea lor inferioară. Veţi înlocui ceapa, arpacaşul şi fasolea prin praz în modul următor: ceapa va fi înlocuită parţial prin praz, care o va înlocui şi la prăjit. Va fi micşorată raţia zilnică de arpacaş pentru fiecare deţinut, iar raţia astfel micşorată va fi înlocuită parţial prin praz. În acest sens, în compoziţia mâncării de praz vor intra şi 25-30 gr. arpcaş. Fasolea se opreşte din consum, fiind lăsat ca o rezervă după epuizarea tuturor celorlalte alimente, pe considerentul că poate fi conservată în condiţii bune, datorită rezistenţei ei. Varza, va constitui deasemenea un aliment de bază al deţinuţilor, pe tot timpul iernii” (Ibidem).
(…) „Medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze”- fraza repetată mereu de medicul închisorii caracterizează întreg regimul sanitar din penitenciarul Sighet precum şi cvasi-inexistenta asistenţă medicală. (Alexandru Raţiu, Biserica furată, Editura Argus, Cluj-Napoca, 1990, p. 40)
(…) Directorul închisorii în perioada 1950-1955 a fost „omul de mare încredere, Vasile Ciolpan, de vreme ce partidul îi încredinţase lui conducerea închisorii în care se aflau majoritatea foştilor cârmuitori ai ţării“ (Constantin C. Giurescu, Cinci ani si două luni în penitenciarul din Sighet, 7 mai 1950 – 5 iulie 1955, Editura Fundaţiei, Culturale Române, Bucureşti, 1994, p.40). Născut la 8 ianuarie 1920 în comuna Vişeul de Jos (reg. Baia Mare) a efectuat stagiul militar în Regimentul 12 Vânători de Munte, făcând apoi parte din celebra Divizie Tudor Vladimirescu. A fost lăsat la vatră la 1 februarie 1946 cu gradul de simplu soldat. (Arh. Penit…) Potrivit propriilor mărturii, ajunge la penitenciarul Sighet ca locţiitor politic cu misiunea de „a asigura ordinea şi liniştea”, de a realiza instruirea deţinutilor cu privire la problemele partidului [în 1949 închisoarea era şi de drept comun]. Muncitor cu trei clase primare, avansează repede în ierarhia tagmei, după o şcoală de cinci luni urmată la Bucureşti şi se întoarce la Sighet „îmbrăcat în uniformă de militar şi având gradul de locotenent” (Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 97), iar la mijlocul lunii mai 1954 a fost avansat la gradul de locotenent major.( Arh. Penit…) Vasile Ciolpan a fost comandant al penitenciarului până în luna iunie 1955, moment în care e anchetat şi înlocuit din funcţie. Motivele înlocuirii, după afirmaţiile directorului, au fost: abuz în serviciu, însuşirea unor bunuri de valoare, convorbiri cu deţinuţii, precum şi o posibilă legătură cu procesul Bădică, Sloboda, Baciu, din 1955, cărora le raporta tot ceea ce se petrecea la Sighet.( ***, Închisoarea din Sighet acuză…, p. 32) Lipsa informaţiilor de arhivă face greu de precizat dacă într-adevăr cele arătate mai sus au fost motivele reale ale destituirii.
Nici un deţinut nu putea fi transferat de la Sighet fără aprobarea gen. Ady Ladislau, locţiitorul ministrului de interne. Astfel, la 14 decembrie au fost trimise la Sighet mandatele de transferare ale deţinuţilor Victor Papacostea şi Gheorghe Leon „pentru a fi transferaţi la Penitenciarul Văcăreşti, pentru termenul de 29 Decembrie 1953 când este pe rol judecarea unei cauze penale, iar susnumiţii sunt martori a căror prezenţă este necesară” (Ibidem). În urma acestei cereri conducerea penitenciarului a întocmit un raport Direcţiei Închisori şi Penitenciare de la Bucureşti, la care a primit următorul răspuns: „Vi se face cunoscut că nu veţi face nici un fel de transferare din acel penitenciar fără aprobarea tov. Ministru Ady Ladislau. Vă restituim mandatele de treansferare şi citaţiile pentru a fi înapoiate instanţelor respective cu menţiunea de mai sus”( Ibidem). Mai mult, printr-un ordin primit la 15 aprilie 1954, comandantul penitenciarului Sighet era informat că „începând cu data primirii prezentului ordin, cadrele regiunilor MAI vor putea pătrunde în incinta unităţii, numai pe baza unei delegaţii semnată şi ştampilată de Directorul Regiunii MAI respective în care va fi trecut clar ce anume au de contolat în penitenciar” (Ibidem).
La 3 mai 1954, directorul Vasile Ciolpan primea noi instrucţiuni pe linie de pază şi regim. Conform noilor prevederi „se vor executa de cel puţin 3 ori pe lună percheziţii generale, la care va lua parte întregul efectiv de pază, iar zilele în care se vor executa aceste percheziţii vor fi schimbate” Şi suprvegherea deţinuţilor devenea mai strictă: „Şefii de secţii vor supraveghea din 10 în 10 minute camerele de deţinere, privind prin vizetă. Vor avea atât ziua cât şi noaptea, peste cisme, târligi confecţionaţi din pâslă, papură sau postav, pentru a nu li se auzi paşii pe coridor”. Se prevedea foarte precis şi programul zilnic al deţinuţilor: „Deşteptarea la orele 5 şi se vesteşte prin clopot sau alt mijloc de semnalizare. În intervalul de timp de la deşteptare până la deschidere, deţinuţii se îmbracă, aranjează paturile, repară efectele şi se pregătesc pentru ieşire. Deschiderea, curăţirea camerelor şi spălatul, între orele 630 – 730. Ceaiul între orele 730 – 800. Plimbarea deţinuţilor se va face între orele 800 – 1200 (cu timpul afectat pentru fiecare grupă de deţinuţi, iar restul stau în cameră). Prânzul între orele 1230 – 1400 în tot penitenciarul. Dacă mai rămân deţinuţi care nu au efectuat plimbarea zilnică se face cu aceştia plimbarea şi după această oră, însă nu mai târziu de orele 1600, în timp de iarnă şi 1700 în timp de vară. Cina se serveşte între orele 1700 – 1800. Închiderea se face între orele 1800 – 1900, iar stingerea se face la orele 2200”. Se reglementa şi modul în care urma să fie distribuită mâncarea deţinuţilor: „Hârdaiele cu mâncare vor fi cărate de către deţinuţii numiţi în acest scop, care vor fi escortaţi în tot timpul de către personalul din paza exterioară, ce nu sunt în posturi. Hârdăul cu mâncare se va aşeza înapoia uşii camerii de deţinere, în cazul când acesta se deschide în afară sau lângă perete, atunci când uşa se deschide în interiorul camerii de deţinere. În toate cazurile vasele cu mâncare vor fi aşezate în aşa fel, ca deţinuţii care distribuie masa să nu poată fi văzuţi de către deţinuţii din camere. Distribuirea hranei se va face de către doi deţinuţi dintre care unul va ţine gamela sau castronul, celălalt va pune mâncarea, după care gamela va fi înmânată şefului de secţie sau ajutorului său, care o va da pe rând fiecărui deţinut” (Ibidem).
Printr-o notă a Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii, din 25 octombrie 1954 se cerea luarea de măsuri urgente „ca la toate vizetele să se pună sticlă groasă în aşa fel fixate încât să nu poată fi scoasă de deţinuţi, iar în partea de dinafară a vizetei va fi acoperit cu căpăcelul de tablă care este şi în prezent” (Ibidem).
Potrivit unui raport întocmit de Vasile Ciolpan în luna februarie 1955 în penitenciarul Sighet se găsea o singură categorie de deţinuţi „contra-revoluţionarii, în număr de 118, din care la bucătărie sunt folosiţi 10 deţinuţi, la curăţenie 8 deţinuţi şi 1 la atelier, adică ca fochist la cazanul de la calorifer. În total 19 deţinuţi care sunt folosiţi pentru munci interioare” (Ibidem).
închisoarea avea un regim special nu numai pentru cei vii dar şi pentru cei morţi, întrucât în tot intervalul 1950-1955 nu s-au întocmit acte de moarte, nu s-au înştiinţat familiile. Prin ordinul nr. 8492 din 26 aprilie 1954, trimis penitenciarelor din ţară de lt. col. Bădică Ilie, şeful Unităţii Militare 0618 din cadrul MAI, se preciza că „începând de la primirea prezentului ordin se anunţă decesele deţinuţilor la Sfaturile Populare, cu excepţia deceselor deţinuţilor ce au fost căpetenii în fostele partide şi guverne burghezo-moşiereşti (foşti conducători ai partidelor istorice şi foştii miniştri în guvernele burghezo-moşiereşti)”. Aceeaşi diferenţiere era aplicată şi în cazul anunţării familiilor deţinuţilor din această categorie în caz de deces. (Arh. Penit…..) Aceste măsuri aveau menirea de a împiedica orice scurgere de informaţie spre exterior. Totul era secret, secretă trebuia să rămână şi moartea internaţilor, aşa încât morţii de la Sighet trebuiau daţi uitării. Conform mărturiei directorului Vasile Ciolpan, Direcţia Generală a Penitenciarelor a interzis întocmirea actelor de deces. După „cum cereau legile ţării” un simplu proces verbal era singurul act oficial. Deşi, nu s-au întocmit acte de deces, moartea unui deţinut era transmisă la Bucureşti pe două căi paralele. Directorul închisorii, înştiinţa întotdeauna conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor despre decesul unui deţinut prin următoarea formulă: „Raportăm că deţinutul Burileanu Dumitru (zis Tilică) în vârstă de 77 ani a murit în seara zilei de 24 mai 1954 suferind de – insuficienţă circulatorie cardiata (boala de inimă). Susnumitul a avut ultimul domiciliu la Craiova” (Arh. Penit…..). La rândul său şeful Biroului Operativ din Penitenciar informa Serviciul „C” din MAI despre cazurile de deces: „Grupa operativă din Penitenciarul Sighet Principal cu raportul nr. 75 din 16.01.1955, ne raportează că în ziua de 15 ianuarie 1955 a încetat din viaţă deţinutul contrarevoluţionar Chinezu Titus Liviu. Născut la data de 22 decembrie 1904, în comuna Imuţeni, raionul Reghin, Regiunea Autonomă Maghiară, fiul lui Ioan şi Elena, cu ultimul domiciuliu în Bucureşti, str. Polonă nr. 48, fost la data arestării protopop greco-catolic. Diagnosticul asupra decedării susnumitului a stabilit că a suferit de miocardită, congestie pulmonară şi T.B.C. pulmonar”. (A.C.N.S.A.S., Fond „P”, Dosar 6629, f. 5)
Actele de moarte ale celor decedaţi la Sighet au fost întocmite abia în anul 1957. Există două excepţii în acest sens: Constantin (Dinu) Simian şi Dumitrescu Grigore. Actele lor de moarte au fost întocmite în 14 mai respectiv 4 iunie 1955, adică odată cu decesul lor. Spre deosebire de „actele de moarte” întocmite în 1957, potrivit cărora academicieni şi profesori universitari nu au urmat nici o şcoală fiind „nişte indivizi fără ocupaţie”, cele completate în 1955 menţionează atât ultima şcoală absolvită şi ocupaţia dar şi locul unde a avut loc decesul: „Penitenciarul Principal Sighet” în cazul lui Constantin Simian şi „Spitalul Unificat Sighet“ în cazul lui Dumitrescu Grigore. În ambele cazuri persoana care a declarat decesul la Sfatul Popular al oraşului Sighet este comandantul penitenciarului, lt.maj. Vasile Ciolpan. Cele două acte de moarte se găsesc în registrul obişnuit al morţilor din anul 1955, spre deosebire de cele redactate în 1957, care se găsesc într-un registru special. (Actele de moarte nr. 154/955 şi 183/955, Arh. MVCRS)
Din Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobes, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Ioan Dunca, Memoria închisorii Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
