O carte pe zi: Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România

În această săptămână publicăm fragmente din cartea „Misiunea Ethridge în România”. Autorul, Ulrich Burger, absolvent al Universităţii „Friedrich Wilhelm” din Bonn şi specialist în Istoria Europei de Est, a găsit la Biblioteca de Stat din München textul microfilmat al raportului întocmit de trimisul Departamentului de Stat al SUA, Mark Ethridge, după misiunea sa în România şi Bulgaria, unde a avut întrevederi cu politicieni români din guvern şi din opoziţie.
Scopul misiunii lui Ethridge era să stabilească dacă, la 9 luni după conferinţa de la Yalta, cele două ţări, respectiv guvernele lor, respectă spiritul acesteia.
Reproducem din raportul său, înaintat Secretarului de Stat Byrnes, un fragment din cele peste 35 de convorbiri, şi anume redarea declaraţiei făcută lui Ethridge, la 23 noiembrie 1945 de Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ.
(…) O tehnică pe care comuniştii au folosit-o pentru a slăbi guvernul (Sănătescu) din care făceau parte, a fost aceea de a-l critica că nu face reforme importante. Persoane familiare cu funcţionarea guvernului şi-au dat seama că, în acelaşi timp, presa comunistă critica guvernul pentru lipsă de forţă şi că miniştrii comunişti din guvern făceau tot posibilul să saboteze promovarea reformelor. Reuşind să submineze autoritatea guvernului Sănătescu, comuniştii i-au forţat demisia şi, cu sprijin rusesc, l-au adus pe gen. Rădescu. Biografia gen. Rădescu este foarte interesantă. El s-a retras din armată ca şef de stat major, cu paisprezece ani în urmă, şi gen. Sănătescu a fost foarte surprins când generalul sovietic Vinogradov l-a propus ca şef de stat major, în ciuda faptului că Sănătescu avansase nume de ofiţeri mai potriviţi pentru această funcţie. Atât Vinogradov, cât şi Vîşinski au insistat ca Rădescu să fie numit, încât Sănătescu s-a simţit obligat să o facă. Mai târziu, Rădescu a fost numit ministru de Interne şi în final prim-ministru – în ambele ocazii cu puternic sprijin sovietic – dar, după câteva luni, a fost acuzat tot de comunişti că este reacţionar. După căderea lui Rădescu, în februarie 1945, a fost necesar să se formeze un nou cabinet. De data aceasta dl. Maniu şi-a dat seama că ar fi imposibil să facă parte din guvern din cauza lui Groza, care fusese ales de ruşi ca prim-minitru şi care pusese două condiţii imposibil de acceptat. Prima: ca programul guvernului să nu fie discutat decât după formarea sa, a doua: Tătărescu să fie ministru al Afacerilor Externe. Punctul de vedere al dlui Maniu este că acest om „care a personificat imoralitatea politică în România”, este criminalul de război numărul unu al ţării. În primul guvern Sănătescu 6 miniştri au votat pentru arestarea lui Tătărescu, ca criminal de război, şi numai din considerente personale Sănătescu şi Brătianu nu au vrut să îl aresteze. (…) Dl. Maniu speră că într-o zi Tătărescu va primi ceea ce merită.
Dl Maniu şi-a exprimat convingerea fermă că dl Groza nu este mai mult decât o marionetă a sovieticilor şi că Tătărescu, pentru a-şi salva capul, a făcut un târg cu Vîşinski – că va aduce România înapoi în orbita sovieticilor. Guvernul Groza era conştient că nu avea sprijinul opiniei publice româneşti şi, pentru aceasta, a făcut tot posibilul să suprime libertatea presei şi dreptul de întrunire. Dl Maniu nu mai avea acum nici un ziar, chiar şi un renumit ziar transilvănean, vechi de 105 ani şi care supravieţuise represiunii maghiare şi la două războaie mondiale, a fost suprimat. Numele dlui Maniu nu mai poate fi publicat în presă decât pentru a fi umilit şi denigrat (…) Recent, într-o declaraţie a Ministerului de Interne, din 10 noiembrie 1945, toate întrunirile Partidelor Ţărănesc şi Liberal au fost interzise. Nu au mai rămas libertăţi civile şi oamenii sunt bătuţi şi torturaţi de poliţie. Singura sursă de putere a lui Groza este sprijinul guvernului sovietic.
Dl Maniu a relevat, apoi, că susţinerea guvernului Groza implică o gravă problemă internaţională. Ruşii au dorit să folosească Balcanii ca mijloc de a-şi asigura dominaţia în Europa Centrală şi şi-au dat seama că nu pot pune piciorul în Balcani fără a avea România. Mai departe, şi-au dat seama că singurul mod de a deţine România era printr-un Quisling (Maiorul Vidkung Quisling, şef al Partidului Nazist Norvegian, care la invadarea Norvegiei de către germani – aprilie 1940 – a acceptat postul de Prim-Ministru, n.r.), de aceea era Groza atât de necesar. Cu Groza la putere acest lucru nu putea fi însă decât parţial îndeplinit. Mai era necesar să-şi impună ideile comuniste prin forţă şi, numai după o lungă şi viguroasă campanie, s-ar putea ţine alegeri controlate, care să aibă un oarecare succes. Odată alegerile ţinute, noul prim-ministru ar cere anexarea la Uniunea Sovietică. Aşa cum a spus Ana Pauker, „România va fi fericită când va fi membră a Uniunii Sovietice”.
Dl Maniu şi-a amintit că şi el a fost cunoscut în Uniunea Sovietică. După primul război, a fost în fruntea mişcării de recunoaştere a Uniunii Sovietice şi în 1929 guvernul său a încheiat primul pact cu ruşii. Dl Titulescu, care a fost unul din marii prieteni şi adepţi ai dlui Maniu şi un sprijinitor al Ligii Naţiunilor, a fost cunoscut în toată Europa ca prieten al Uniunii Sovietice. Mai târziu, dl Maniu a primit o scrisoare de la Stalin, adusă de Dr. Beneş (Cehoslovacia), în care conducătorul rus îi spune că dl Maniu este singurul lider democratic din România pe care îl putea recunoaşte. Mai târziu, dl Molotov a dorit să-l cunoască pe dl Maniu, dar acesta a răspuns că mai întâi trebuie să se sfătuiască cu Statele Unite şi Marea Britanie. Relaţiile sale cu Uniunea Sovietică au încetat în ianuarie trecut. Există o tradiţie în politica românească ca toate partidele politice să-şi prezinte programele prin discursuri, în ziua de Anul Nou. În ianuarie trecut, dl Maniu a spus că nu este comunist, dar că doreşte să lupte pentru libertatea şi independenţa României. De atunci a fost supus unui atac permanent din partea guvernului Groza şi a Partidului Comunist. Mai mult, când dl Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicaţiilor (comunist), a vizitat Moscova, a primit sarcina ca mai întâi să facă reforma agrară prin confiscarea marilor domenii şi apoi să-l distrugă pe dl Maniu şi partidul său.
Dl Maniu a subliniat că nu s-a opus niciodată reformei agrare, el este răspunzător de reforma făcută după primul război mondial, care a fost mult mai radicală decât actuala reformă, şi că, de această dată, el s-a opus confiscării marilor domenii, nu şi exproprierii, pe care o consideră o metodă mai potrivită de  a face o reformă. Că opinia publică cunoaşte bine vederile democratice ale dlui Maniu, şi că îl sprijină, o dovedesc ultimele alegeri municipale, partidul său obţinând victoria în multe locuri. După părerea sa, acum se accentuează o luptă între influenţa anglo-americană şi cea sovietică în Europa de sud-est şi crede că soarta României depinde de rezultatul acestei lupte.
Anglo-americanii ar trebui să-şi dea seama că s-au bucurat de mare popularitate în ţară. Opinia publică este cu ei şi poporul este de partea lor. Guvernul Petru Groza „a fost impus” României şi scopul său principal este de a schimba opinia publică prin preluarea armatei, administraţiei, poliţiei şi jandarmeriei, iar toate acestea se fac cu ajutorul Rusiei. Românii au rezistat acestei tendinţe atât cât au putut şi doresc să vadă aplicate principiile anunţate la Teheran, Yalta şi Potsdam. Înainte de a se face mari progrese, trebuie să se formeze un nou guvern şi să se ţină alegeri libere. Orice întârziere în acest program înseamnă a arunca România în braţele Rusiei. În cadrul unor alegeri libere, comuniştii, Frontul Plugarilor şi ceilalţi aliaţi ai lor nu ar putea obţine mai mult de 8% din voturi. Regele Mihai este foarte iubit de popor, dar continuarea crizei nu ar face decât să-l umilească şi să-i scadă prestigiul. Legat de aceasta, dl Maniu este foarte recunoscător Statelor Unite pentru atenţia acordată României, dar crede că este necesar ceva mai mult decât cuvintele pentru că, totuşi, ceva de substanţă să aibă loc. Guvernul sovietic nu se teme de cuvinte şi trebuie folosite alte metode. Singurele care i-ar influenţa cu adevărat pe ruşi ar fi, mai întâi, ameninţarea cu războiul şi, apoi, ameninţarea cu eşecul în negocierile diplomatice. Dl Ethridge a replicat că aceasta ar însemna o obligaţie uriaşă.
Din volumul Misiunea Ethridge în România, autor Ulrich Burger, editor Romulus Rusan, traducere Florica Mateiaş şi Raluca Schiau, Colecţia Documente, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti,  2000