Home » Français » Mémorial » Revue de presse » Revista 22 – O cronologie a războiului rece

Revista 22 – O cronologie a războiului rece

posted in: Revue de presse

Revista 22În numărul 862 al revistei 22 a fost publicat un supliment dedicat celei de-a 42-a săli din cadrul Memorialului Sighet: O cronologie a Războiului Rece.

 

Cronologia Războiului Rece

un interviu cu ROMULUS RUSAN realizat de Armand Gosu

 

Cât de fragile sunt democraţiile?

Unii situează limitele Războiului Rece – poate seduşi de rimă – între “Ialta şi Malta”, adică între două conferinţe ale marilor puteri care au decis dislocarea şi apoi realocarea Estului Europei dinspre şi apoi spre Europa democrată. Care credeţi că a fost cu adevărat începutul lui?
Începutul? Greu de spus. Povestea cu Ialta este într-adevăr o rimă care sună bine doar în urechea europenilor. Alţii situează începutul în alte împrejurări, de pildă în conflictul anglo-sovietic din Iran sau în Vietnamul pierdut de francezi şi câştigat de comunişti. Alţii se întorc în Europa, la Planul Marshall (prima lovitură primită de sovietici), alţii la Blocada de 11 luni a Berlinului din 1948, în fine, cei mai mulţi, la definiţia data de Churchill, la 5 martie 1946, “Cortinei de Fier” (amară recunoaştere a “acordului procentajelor” din octombrie 1944, acceptat tot de el, la Moscova).

Episoade fierbinţi ale Războiului Rece

Dar toate acestea par simple speculaţii, care pot duce la ideea că a fost vorba de un război împrăştiat, abstract, pe care noi îl reconstituim acum din episoade izbucnite accidental. Nu cred că a fost aşa, cred că este vorba de un proiect gigantic, de extindere a cuceririlor războiului mondial, proiect premeditat şi preconceput de unul dîntre cei mai mari criminali ai istoriei, de Stalin. Nu ştiu dacă ţinea neapărat să promoveze bolşevismul pe toată planeta (Operaţiunea “Gayaneh” se referea doar la Europa), dar cu siguranţă spera să profite cât mai mult de pe urma păcii, după ce observase cât de fragile sunt democraţiile, cât de efemeri şi nesiguri pe puterea internă le sunt liderii şi cu câtă uşurinţă le poate fi speculata bună credinţă. şi mai putea să fie, în subconştient, o răzbunare postuma împotriva acestora, în numele lui Hitler, singurul conducător pe care Stalin îl recunoscuse şi îl admirase deplin, tocmai pentru că le fusese acestora adversar ireductibil. Nu dorise Stalin să alipească Moscova la Axa Berlin-Tokio, după ce se logodise cu nazismul prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi înainte de ruperea logodnei, de către Hitler, la 22 iunie 1941?

Oricare ar fi începutul pentru care optam, suntem siguri măcar ca Războiul Rece s-a sfârşit?

Fiind vorba de un fenomen atât de complicat şi confuz, nu ştiu nici dacă sfârşitul a avut loc cu adevărat, chiar dacă anul 1989 ne-a dat atâtea speranţe. Singura consolare este ca sistemul care l-a produs a suferit un KO! Atâta doar că, aşa cum spune o butadă recentă, “comunismul a murit, dar cadavrul nu i se găseşte nicăieri”. în schimb, terorismul (care părea doar un “ajutor de nădejde”, un “007” roşu, a ieşit masiv la iveală şi domina lumea. Atentatul din 11 septembrie 2001 a lovit democraţia în chiar inima ei şi a relansat cursa. Cu această ocazie a fost depistat sau doar definit un nou totalitarism, cel de tip “islamic”, care reia vechile canoane războinice şi le îmbracă într-o haină confesionala, “idealista” (aşa cum “idealist” se prezentase a fi şi comunismul). Au izbucnit noi războaie locale (în Cecenia, Afganistan, Irak, Liban), s-au menţinut sechele/reziduuri sovietice (Belarus, Cuba, Abhazia, Osetia, Tiraspol), au apărut noi deţinători sau pretendenţi de arme nucleare (Coreea de Nord şi Iran), iar atentatele nemiloase din Spania, Anglia, Indonezia, Rusia, Irak, Afganistan devin moneda curentă. în paralel, resursele energetice tot mai limitate ale planetei risca să profileze Războiul Rece pe şantajul petrolului/gazului metan, iar globalizarea informaţionala face ca bombele cu ceas ale terorismului să poată exploda instantaneu şi simultan în oricâte locuri. Trăim pe nişte cratere, ale căror fumigaţii tot a război miros.

 

Suprimarea bunului simţ în relaţiile interstatale

A mai rămas, în acest caz, ceva ca înainte de război?

Ca înainte de care? Tare mă tem că n-a mai rămas. Pentru cine are măcar o vagă conştiinţa istorică, nimic nu mai seamănă cu perioada interbelică, în care apăreau comunismul şi nazismul, iar democraţiile tradiţionale păreau paralizate în fata superputerilor ce se năşteau. Atunci, diplomaţia politicoasă a Ligii Naţiunilor capota în fata tupeului monstruos al lui Hitler şi Stalin, iar forţa dreptului se lăsa păcălită de dreptul forţei, de politica faptului împlinit. şi tocmai această brutală renunţare la fair-play-ul diplomatic de tip tradiţional a generat nu numai războiul mondial, cel de “numai” şase ani, ci şi prelungirea lui cu încă patruzeci şi cinci, în ceea ce a fost numit de politologi “Războiul Rece”. O denumire oarecum teribilista şi metaforica, pentru că a fost, de fapt, vorba tot de un “război cald”, dus însă pe mai multe fronturi, fără declaraţii de război, dar cu armistiţii mai prelungite şi în care armelor le erau asociate strategii de luptă tot mai sofisticate, tehnici de manipulare tot mai perverse, motivaţii tot mai ideologice. Cred că acest tip de mentalităţi necruţătoare şi lipsite de scrupul, care păreau să se fi ostoit în anul de graţie 1989 şi în alţi câţiva care i-au urmat, continua din păcate şi azi. Iar mentalităţile sociale le urmează pe cele politice. Oamenii se simt tot mai ameninţaţi, se mefiază de slăbiciunea democraţiilor, se lasa fascinaţi de puterea tiranilor, se oferă victime voluntare nebuniei totalitare sau, dimpotrivă, îşi pierd patriotismul, se abstrag prudent din fata implicării publice. Cred că nu altceva dorea tătucul Stalin cânda declanşat “Operaţiunea Gayaneh”…

Era spre sfârşitul “războiului cald”…

Da, era în 1943, anul Conferinţei de la Teheran, cândStalin a făcut un gest care i-a surprins pe Roosevelt şi Churchill, adormindu-le vigilenta. Desfiinţând aparent Cominternul, oficina care de un sfert de secol dirija de la Moscova comunismul mondial, producândcosmaruri tuturor democraţiilor, Stalin l-a transformat de fapt într-o Coloană a cincea a NKVD-ului (INU) menită să sovietizeze teritoriile cucerite. Oricât de imposibilă ar fi părut, aceasta sovietizare a fost dusă la înfăptuire fără greş, în numai trei ani de la terminarea războiului mondial, tocmai prin suprimarea brutală a oricărei urme de bun-simţ în relaţiile interstatale.

Războiul Rece a fost el, oare, unul strict politic?

Christian Östermann vorbea la Sighet despre poveştile nenumărate care se întretaie în fluxul (aş zice, în viitura, ca să folosesc un termen foarte la modă azi) care a fost. Evident, curentul principal a fost cel politic: ameninţarea atomică a ţinut omenirea într-un suspans continuu. Protagoniştii acestui şantaj reciproc s-au înmulţit pe măsură ce aveau “bomba”: întâi americanii şi sovieticii, apoi francezii, chinezii, indienii. Relaţiile internaţionale, “majorităţile” se alcătuiau după acest algoritm.

Dar mai era un Război Rece ideologic: întâi sovieto-american (cu un vocabular, mai ales din partea ruşilor, greu de suportat azi), apoi americano-chinez (v. coreean, v. vietnamez); apoi, sovieto-chinez (după 1960). La un moment dat, comunismul ocupa două treimi din teritoriul Europei şi mai mult de trei sferturi din cel al Asiei. Dacă n-ar fi intervenit aceasta schis
mă majoră pentru hegemonie, aceasta autodevorare specifică mişcării comuniste mondiale, nu ştiu unde s-ar fi ajuns. Între timp a apărut şi “mişcarea nealiniata”, care juca rolul de complement la una sau alta dîntre tabere. Pendularea ţărilor mijlocii sau neutre în acest joc cu multe fete (rolul Franţei fiind tipic, în timpul lui De Gaulle) a oprit sau nivelat de multe ori disproporţiile periculoase.

În cultură?

Războiul Rece a tăiat o falie inclusiv în acest domeniu. Stalin, în februarie 1946, teoretiza cele două lumi antagoniste şi incompatibile în care urma să se trăiască: tot ce nu era comunist era “imperialist” şi “fascist” (cele două cuvinte deveneau inseparabile), fie că era vorba de cibernetică lui Wiener, de genetică lui Mendel şi Morgan, de literatură şi arta celor care nu practicau realismul socialist. Intelectualii nealiniaţi Moscovei erau socotiţi “aţâţători la război”, “lachei ai imperialismului”, “mercenari”, “revizionişti”, “cosmopoliţi” şi erau interzişi, dacă nu înfundau închisorile. Frazeologia polemica era de o brutalitate înspăimântătoare, se practicau pamfletul şi caricatura, cu atât mai grosiere cu cât erau îndreptate împotriva unor foşti aliaţi (“Unchiul Sam”, “Titopor”). Pe de altă parte, în ţările occidentale sovieticii îşi creaseră o clientelă de intelectuali de mare valoare care – din idealism, ignoranta său interes – luau parte la “Congresul Mondial al Păcii” sau la alte manifestări “progresiste”, “antiimperialiste-antifasciste” stipendiate de Moscova. Ca şi cândn-ar fi înţeles lecţia primită în URSS de André Gâde, Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis, aceşti tovarăşi de drum făceau elogiul Păcii Sovietice, defilând sub stindardul roşu, în timp ce NKVD-ul, Securitatea sau Stasi ucideau şi întemniţau milioane de alţi intelectuali şi furau prin spionaj tehnologia occidentală. în Statele Unite, replică a venit prin crearea faimoasei “Comisii McCarthy”, care a pus la stâlpul infamiei (dar fără a-i aresta) pe cei învinuiţi de “activităţi antiamericane”. “Spiritul Genevei” (după 1955) a atenuat aceasta “lupta de clasa internaţionala”, care a reizbucnit în anii ‘80, în timpul “Războiului Stelelor”, după ce – trei decenii – sovieticii şi sateliţii lor înlocuiseră propaganda veninoasa prin spionajul tăcut, prin destinderea menită să permită furtul tehnologiilor apusene. Dar, deşi mobiliza mulţimi de zeci de milioane de demonstranţi, comunismul era deja pe moarte. Nu mai putea ţine piept la cursa înarmărilor decât prin infometarea propriilor populaţii.

 

Un suspans continuu

Observaţi urmări ale Războiului Rece astăzi?
Primii ani ai “tranziţiei” din românia (mai ales 1990, cu ordurile lui propagandistice, cu mineriadele şi cruciadele lui antioccidentale) sunt exemple ideale de continuare a Războiului Rece. Dar chiar şi azi, mentalităţile publice îşi păstrează uneori izul totalitar.
Expoziţia Cronologia Războiului Rece, la care aţi lucrat mai bine de un an, va fi itinerata în câteva tari est-europene, copartenere, împreună cu românia şi, în cazul nostru, cu Fundaţia Academia Civică, la proiectul History after the Fall prin programul Cultura 2000 finanţat de Uniunea Europeană. Ce înţeles credeţi că va avea pentru tânăra generaţie acest proiect cognitiv?
Războiul Rece este dată de naştere a generaţiei noastre; noi suntem cu toţii – nu trebuie să vă spun – nişte veterani ai Războiului Rece. Fie că am fost pe fronturile lui sau la frontierele lui, fie că l-am trăit direct sau indirect, suntem cu toţii, miliarde de oameni, impregnaţi cu pulberile lui otrăvitoare. Totul s-a schimbat ca sub un tăvălug: limba, accentul, modul de adresare, credinţa, morala, moravurile. O jumătate de secol de ameninţări, de dictaturi, hecatombe de crime, siluiri ale moralei comune… Fără să-şi dea seama, oamenii s-au protejat, s-au ascuns prin cazematele sau catacombele în care-şi căutau libertatea, şi-au creat tehnici de supravieţuire în faţa ororilor, şi-au autonormalizat viaţa în fata anormalităţii. Au învăţat să fure ca să nu se lase furaţi, să mintă şi să aibă două fete ca să nu devină părtaşi la minciună, să se ascundă ca să nu devină delatori sau lingăi. Toate astea au lăsat urme, tinerii trebuie să ştie cum s-a ajuns aici, cum era înainte, în (mult hulita, de altfel) perioada interbelică, ce era bine sau rău atunci, înainte de începutul ostilităţilor. Abia aflând cum s-a scindat lumea vor putea să realizeze pericolele ce-i ameninţa şi să lucreze pentru unificarea sau îmblânzirea ei, pentru stingerea conflictelor.

Referiţi-vă la ce a fost la noi…

Cei ce au prins începuturile Războiului Rece şi erau, să spunem, încă adolescenţi sau copii au început să audă sau să citească un vocabular de o grosolănie peste puterea lor de înţelegere. Toţi cei din jur erau spioni, bandiţi, fascişti, slugoi (sau lachei) ai imperialismului anglo-american, chiaburi, cozi de topor, agenţi ai Gestapoului, sionişti, titoisti, elemente descompuse, paraziţi, vipere, lepădături, duşmani ai poporului, duşmani de clasă. Oamenii erau ridicaţi în toiul nopţii, dispăreau cu anii de acasă, cei mai puţin “vinovaţi” erau plimbaţi prin pieţe cu o tabla de gât pe care scria “Sabotor”, “Nu şi-a predat cota” sau “Cine face ca mine, ca mine să păţească”. Cândli s-au luat proprietăţile la colectiv, ţăranii trebuiau să fure din propria recolta ca să trăiască. Aşa s-a ajuns la autocoruptia generalizată, care s-a amplificat pe măsură ce tirania s-a şlefuit şi conformismul a început să ţină locul normalităţii, iar demagogia să umple minţile oamenilor cu vorbe care să le ţină de foame. La începutul anilor ‘90 s-a revenit la noi la acel vocabular şi la acele moravuri oribile răbufnite din adâncurile Războiului Rece, pentru că, chiar în condiţii de libertate şi de pace socială, mentalităţile învechite nu-i lăsau pe oameni să se dezbăre de sosia lor totalitara. Campaniile de discreditare a opoziţiei, ura de stat şi minciuna oficializata copiau cu exactitate modelul imediat postbelic, manualul “Operaţiunea Gayaneh”…

Dacă s-au păstrat urme şi azi, cum reacţionează tânăra generaţie?

Astăzi tinerii asista, la noi, la un spectacol dezagreabil, grotesc. Politicienii duc între ei de 17 ani un război rece fără să le pese că sunt plătiţi pentru ca să rezolve problemele populaţiei. Corupţia o continuă pe cea comunistă, iar noi o vedem doar pe cea de pe verticală, nu şi pe cea din românia profundă, a oamenilor fără apărare. Practic, tinerii sunt invitaţi să plece din ţara care nu-i mai poate hrăni şi educa. Cei mai săraci cu duhul devin nostalgicii unor totalitarisme pe care nici măcar nu le-au cunoscut, iar unii mai dezgheţaţi devin “vânători de purici” (cum îmi place mie să le spun “corecţilor politic” autohtoni), adică se întrec în a vedea detaliile fără a cunoaşte contextul. Cândcitesc într-o revistă ca scrierile lui Ion Ioanid nu mai sunt prizate, fiind prea “hard”, şi în aceeaşi revistă ca românele lui Dumitru Popescu-Dumnezeu nici nu sunt atât de comuniste, nu mai am ce comentarii să fac.

Aţi păţit-o şi dvs.?

E acelaşi context. America Ogarului Cenuşiu (o carte pe care n-o consider cea mai bună dintre ale mele, dar care a “momit” mii de români spre America “imperialista” din perioada Războiului Rece) a fost etichetată de un tânăr istoric literar drept “literatura de comandă”, care ar fi criticat partinic modul de viaţă american! De aceea e bine să se ştie ce a fost cu adevărat Războiul Rece şi cum ne-am strecurat din tranşeele lui până în zilele noastre.

Periodic, apare ideea înfiinţării de către stat a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste, care să dispună de mijloacele sale prop
rii şi, eventual, de un institut de studii. Aţi fi dispus să vă implicaţi?

Salut înfiinţarea a oricât de multe astfel de muzee şi mă întreb de ce iniţiative de acest fel n-au existat mai din timp. Totul este să se găsească mâna de oameni care să-şi sacrifice câţiva ani buni şi să facă acest lucru din vocaţie şi cu egală competenta.

Este, oare, un moment mai prielnic acum decât în urmă cu 14 ani, când aţi început Sighetul?

Evident că 2006 înseamnă altceva decât 1993, dar trebuie să recunosc că Sighetul a ieşit cum a ieşit nu pentru că ne-ar fi recomandat cineva să-l facem, ci – dimpotrivă – pentru că ne-am încăpăţânat să trecem peste mizeriile care ni s-au făcut. Cred că n-a existat an în care să nu apară o criză, un afront, o ostilitate, o denigrare, o minimalizare, o încercare de acaparare. întâi am fost catalogaţi, cât se poate de oficial, ceauşişti, apoi profascişti şi antisemiţi, apoi cosmopoliţi şi profanatori, apoi neprofesionişti, apoi – cel puţin în două cazuri – a apărut ideea “naţionalizării” Memorialului, a ataşării lui la alte proiecte existente, statale. în Anexă la Legea muzeelor din 2003 nu existam, pur şi simplu…

Vreţi să spuneţi că obstrucţiile sunt un bun stimulent?

Poate că da! în orice caz, dacă ni se “trasa sarcina”, nu am fi reuşit. Cunosc într-o ţară vecina un proiect asemănător în care au fost investite milioane de euro şi care încă nu este vizibil cu ochiul liber. După cum în America un proiect omonim şi concomitent cu al nostru – Memorialul Victimelor Comunismului -, plănuit la Washington printr-o “lege publică” semnată în 1993 de Bill Clinton şi Newt Gingrich, a sucombat pe parcurs.

Ciudăţenia face că nici cei ce propun acum un muzeu al dictaturii comuniste nu par să ştie de existenţa Sighetului, deşi numai de-ar fi răsfoit revista 22 ar fi aflat de el de nenumărate ori. Înseamnă, oare, că nu ştiu într-adevăr sau că nu vor să ştie? Nu mai vorbesc de faptul că muzeul a fost vizitat de o jumătate de milion de oameni, ca în activitatea sa, Centrul Internaţional de Studii (5.000 de ore de înregistrări de istorie orală, 18.000 de pagini editate) este în legătură cu institute şi specialişti din toată Europa şi America. De fapt, colaborarea se vede nu numai în bibliografia publicată, ci şi în “sumarul” sălilor muzeului – acestea depăşind geografia româniei şi extinzându-se asupra întregului Est european. Iar în cazul, ultim, al expoziţiei de care vorbim, cuprinzând cincizeci de ani pe o arie mondială.

 

Tutuiala cu istoria

Dar credeţi că este recunoscută cercetarea dvs. şi în mediile academice?

În măsura în care sunt preocupate de aşa ceva… în ultima vreme mi se pare că interesul pentru istoria faptelor şi arhivelor s-a diluat. Ori s-a metamorfozat, dacă vreţi să spunem aşa, în politologie, sociologie, ideologie. Exista chiar o tendinţă vehementa de a subestima arhiva scrisă şi orală a represiunii, de a o acuză că “acaparează memoria comunismului”. “Soluţia”? Studiul vieţii cotidiene, al modelor, miturilor, obiceiurilor, mentalităţilor, un fel de tutuiala cu istoria. O istorie “roz” (prototipul acesteia ar fi o replică data Cărţii negre a comunismului a lui Courtois – Cartea roz a comunismului) înţelegând mai mult din mişcarea Beatles decât din criza rachetelor cubaneze, sau din istoria blugilor decât din revoluţia maghiara… Muzeistic, ilustrarea ar semăna oarecum cu “instalaţiile” din expoziţia de artă plastică: recuzita casnică, moda, sticle de lapte, funii de usturoi, râşniţe de cafea şi butelii de aragaz, toate arătând ca viaţa a continuat să curgă, indiferent de sistemul politic, cu asentimentul şi contribuţia maselor consumatoare. Vă daţi seama că, fiind vorba de excludere, nu de complementaritate, rezultatul e parţial şi fals. Ce este neplăcut este că, dacă eu ştiu cine au fost Beatles-ii, absolvenţii unor asemenea cursuri academice nu ştiu cine a fost Maniu, de pildă. La un colocviu despre muzeele comunismului ţinut la o universitate din Budapesta, o tânără colega prezentase auditoriului Memorialul de la Sighet. A fost interpelata de o masterandă în istorie care, amestecândniste idiosincrazii folclorice mai vechi, ne-a reproşat că îl ţinem acolo pe Iuliu Maniu, “şeful Gărzii de Fier, care a deportat evrei în lagărele morţii”(!). Vă daţi seama că, la un asemenea nivel de cunoaştere, dialogul nu prea este posibil. Din fericire, sunt sigur că maniera aceasta epidermică va trece şi istoria îşi va reintra în propria definiţie.

Cum consideraţi receptarea în muzeu a istoriei de către tineri?

Este greu să vorbim global, dar… Cred că faţă de ce se învaţa în şcoală, concreteţea este de bun augur. Elevii leagă ce văd de frazele, uneori lemnoase, din manual şi înţeleg mai bine. Patruzeci la sută dîntre vizitatorii Sighetulu sunt elevi. în românia nu exista muzee de istorie recentă. Vin din toate colţurile ţării cu ce le-au spus profesorii, care ei înşişi – majoritatea – n-au de unde să ştie. Pleacă tulburaţi. Au văzut, au înţeles. Un manual tipărit pe pereţi pe care trebuie să-l citească într-o oră sau două, cât durează vizita. Din fericire, excursiile şcolare sunt tot mai frecvente, profesorii inimoşi aducându-şi aici elevii pentru a completa golurile manualului. Intenţionam să facem un DVD Muzeul de luat acasă, iar pe site-ul www.liternet.ro-destinatii culturale avem deja o prezentare virtuala a muzeului. Ca să nu mai vorbesc de site-urile noastre www.memorialsighet.ro şi www.communismsvictims.info.

Dar cel mai important lucru care ar putea fi făcut pentru tinerii de azi ar fi introducerea în programa şcolară a unui curs (cel puţin opţional) de istorie a comunismului. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste va include, sper, în raportul sau această necesitate imperioasa, cuprinsă sub formă de recomandare în Raportul şi Rezoluţia APCE din ianuarie 2006.

Aţi observat la elevii Şcolii de vara această dorinţă?

Nu numai dorinţa, ci chiar pasiune. Întrebările lor către profesorii care expun sunt de o inteligenţă disponibilă, care amestecă curiozitatea vârstei cu competenţă lecturilor extraşcolare. Nu mă îndoiesc de faptul că generaţia lor nu este expusă apatiei şi divertismentului decât în măsura în care pedagogii se autoconving de aceasta preconcepţie.

 

Interviu publicat în nr. 862 al revistei 22 (www.revista22.ro)