Î.P.S. Nicolae (Mitropolitul Banatului)
MÂNA LUI DUMNEZEU
Acest simpozion m-a onorat şi spun aceasta foarte sincer. Am ascultat cu foarte mult interes şi cu atenţie expunerile celor care au prezentat referate, le-aş putea spune ştiinţifice, afară de câteva care au venit cu mărturii emoţionante din zilele revoluţiei. Celelalte au reprezentat analize politice ale cauzelor, ale consecinţelor revoluţiei. Dacă permiteţi, eu aş reveni la expresia pe care am folosit-o în deschiderea simpozionului nostru, anume că ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 a fost un fel de minune, întreaga noastră revoluţie a fost o minune. O minune a lui Dumnezeu, pentru că – în ciuda multor observaţii de natură politologică, care se pot face în legătură cu revoluţia – cred că totuşi există ceva care scapă oricărei analize. Pornind de aici, încerc să pun şi eu o întrebare. Mi-o pun şi mie însumi, în primul rând: cum se face că şi aici, la Timişoara, şi numai aici, acei care se aflau în fruntea revoluţiei, în decembrie 1989, se găsesc acum sau într-o situaţie de pasivitate, de retragere, sau alţii chiar într-o poziţie cu totul alata decât cea pe care o reprezentau idealurile ce i-au făcut atunci să-şi expună viaţa şi să adopte atitudini pe care şi astăzi, indiferent de poziţia pe care o ocupă ei în momentul de faţă, eu unul le-o admir. În decembrie ’89 s-au comportat de parcă n-ar fi fost ei. Se pare că acest lucru a fost ceva poruncit, determinat de Dumnezeu. S-au întâmplat şi alte lucruri atunci, inclusiv unele legate de calitatea mea şi de situaţia mea. Am ajuns în Bucureşti, venind de la Istanbul, unde am fost delegat să particip la o întrunire a Patriarhiei Constantinopolului, la câteva zile după ce a izbucnit Revoluţia. Şi bineînţeles, că am intrat imediat în legătură cu colaboratorii mei, care mi-au transmis – şi cred că nu a fost o informaţie greşită – mi-au transmis dorinţa multora dintre revoluţionari de a mă prezenta în balconul Operei. Balconul Operei era atunci „Comitetul Central” al revoluţiei. În acest caz era locul de unde se conducea într-un fel revoluţia. N-am ajuns la Timişoara decât în 23 decembrie. Situaţia era de acum limpezită, dar mi s-a părut ceva cu totul neobişnuit această dorinţă de a mă găsi alături de cei aflaţi între catedrală şi Operă. Se striga, se scanda „Cu noi este Dumnezeu”, se rostea „tatăl Nostru”, se rostea „Crezul”m un text destul de lung şi de complicat. De unde îl vor fi ştiut oamenii atunci? – m-am întrebat şi mă întreb şi azi, adeseori. Dar a dobândit revoluţia noastră atunci acest caracter, pe care nu cred că l-au avut nici unele din celelalte mişcări sau revoluţii sau nerevoluţii din alte ţări, unde regimurile comuniste au putut fi abolite. Această caracteristică a revoluţiei noastre mă face şi astăzi să mă gândesc la mâna lui Dumnezeu care a acţionat atunci. Şi, dacă îmi daţi voie, aş vrea să relev un aspect al revoluţiei, cel puţin aşa cum l-am resimţit eu şi sunt convins că nu numai eu. Faptul de a nu mă fi aflat aici, alături de toţi concetăţenii mei, în zilele foarte fierbinţi ale revoluţiei, mi-a creat un proces de conştiinţă, un proces pe care cred că mulţi dintre noi, care reprezentăm şi reprezentam şi atunci Biserica, trebuia să ni-l facem, pentru că ani e zile Biserica s-a lăsat manipulată de puterea de atunci, putere care era a celor fără de Dumnezeu. Am asistat şi la primele zile ale revoluţiei la Bucureşti, de fapt, mă aflam acolo în neputinţa de a porni spre Timişoara, şi deci am asistat la momentele cele mai fierbinţi ale celor două centre mai importante ale revoluţiei de atunci, Timişoara şi Bucureşti – fără să minimalizez rolul Clujului, al Sibiului sau al altor centre – am simţit atunci, într-un mod mai mult decât imperios, necesitatea unei purificări, iar zilele revoluţiei le-am simţit ca un fel de limpezire prin care, repet, simţeam nevoia, mai ales ca om al Bisericii, de a trece. Pentru că dacă un ins oarecare, un laic (sau un mirean, cum zicem noi) sau oricine altcineva a făcut o concesie faţă de puterea de atunci, credeam eu, simţeam eu că noi, oamenii Bisericii, n-aveam dreptul să facem astfel de concesii. Asta nu înseamnă că Biserica căreia îi aparţin, sau alte Biserici, n-au trecut prin momente foarte dificile. Toate bisericile, toate religiile au fost persecutate. Se calcula foarte precis, o ştiam şi noi, numărul de ani până când religia respectivă trebuia să dispară, acest „opiu pentru popor”… dar, în ciuda multor sacrificii care au fost făcute din partea Bisericii, a preoţilor, a monarhilor şi a credincioşilor de rând, Biserica, ca instituţie, a făcut foarte multe compromisuri. Şi mi s-a părut perioada aceea scurtă a revoluţiei, adică primele zile ale ridicării întregii naţiuni aş putea zice, cu micile excepţii, mi s-a păruit un moment care impune un fel de penitenţă, dar în acelaşi timp şi o mărturie a unor păcate, pe care şi dacă le-aui făcut alţii, n-aveam noi dreptul să le facem. De aceea mi s-a părut şi ca un moment dumnezeiesc, care ne-a ajutat pe toţi să ne curăţăm, să ne apropiem de Dumnezeu. Au fost câteva zile numai, şi aşa se explică faptul că cei mai proeminenţi oameni ai revoluţiei, la câteva zile după momentele de reală revoluţie s-au retras, s-au mai făcut parte din acel nucleu care până la urmă a preluat puterea, şi e deosebit de nepotrivit acest cuvânt putere, dar care atunci se potrivea cu ceea ce s-a întâmplat, cu ceea ce se întâmplă astăzi, când după şapte ani se pare că revoluţia a fost reluată pentru a fi continuată. În vara şi toamna acestui an (1996 – n.n.) am avut sentimentul că poporul român a încoronat, într-un fel, Revoluţia din Decembrie ’89 şi, dacă ne va ajuta şi de data aceasta bunul Dumnezeu, vom putea să o desăvârşim. Datoria noastră şi a tuturor este de ajuta ţara şi naţiunea noastră să desăvârşească revoluţia.
O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996. Comunicări prezentate la Simpozionul cu acelaşi titlu de la Timişoara (18-19 decembrie 1996), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
