O lecţie la Şcoala de Vară de la Sighet
Când fata a luat microfonul în mână, aşezându-se pe scaunul de lângă mine, mi-a aruncat mai întâi o privire pe sub bretonul blond, amestec de curiozitate sinceră, dar şi de reproş reprimat, amestecat cu revolta. Ţinuse să fie prima care pune întrebări, deşi mulţi adolescenţi “migraseră” de la locurile lor, după scurtă şi confuz-subiectiva poveste pe care încercasem să le-o spun, la această a X-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet, despre revista 22. Pe măsură ce le vorbeam tinerilor de 14-15-16 ani despre atmosfera în care a apărut şi a evoluat 22, cu teamă că lor le lipsesc nu atât informaţiile, cât starea de asediu multiplicat pe care o trăisem atât de intens de-a lungul atâtor ani, revista nu apărea decât ca un fel de jurnal de bord al contorsionatului drum pe care românia a fost împinsă de conducătorii ei, după 1989. Insistasem mult asupra celor şase mineriade şi în special asupra celei din iunie 1990, prin al căror efect ţara noastră a fost brutal azvârlită din rândul lumii civilizate. Dar nu bănuisem ca efectul-esenta se afla chiar lângă mine, sub chipul acelei adolescente blonde care mi-a pus mie şi nouă, tuturor, întrebarea: “Eu sunt din Petroşani. Aş vrea să ştiu ce am putea face noi, cei de acolo, ca să nu mai fim priviţi aşa cum suntem priviţi pentru faptele descrise de dumneavoastră în mineriade. Pentru că, oriunde mă duc şi spun că sunt din Petroşani, imediat mi se spune de mineriade şi… Ce putem face noi, cei de acolo?” “Nu ştiu”, i-am spus. Oricât de tare m-ar fi lovit întrebarea, în esenţă cererea ei de a fi scutită de fapte ce nu-i aparţin, nu puteam retracta nimic din teroarea răspândită pe străzi, în zilele mineriadelor. Nu puteam revoca nimic din spaima mea animalica de atunci, animalica în egală măsură cu setea loviturilor de bate răsucite în aer. Am înţeles imediat că fata asta, care nici nu se născuse cândconcetatenii ei fuseseră chemaţi şi veniseră să spargă Bucureştiul, purta fără voia ei un stigmat. Ca simpla trecere a timpului nu rezolvase nimic nici pentru cei din Valea Jiului, nici pentru noi. Dar şi mai grav mi se părea că divizarea asta între “noi” şi “ei” devenise o “moştenire” care se transmitea neabătut generaţiilor succesive.
Aici a intervenit Stéphane Courtois, cunoscutul istoric al comunismului şi rector al Şcolii de Vară de la Sighet. El a pus cu precizie diagnosticul: iată, a spus el, acestea sunt efectele războiului civil declanşat de cei care au pus mâna pe putere în românia, după 22 decembrie 1989. Punerea între paranteze a principiilor morale elementare, aţâţarea şi întreţinerea luptei între părţi ale aceleiaşi societăţi, pentru a pune mâna pe putere prin violenţă şi pentru a păstra această putere prin orice mijloace, constituie principiul însuşi al războiului civil, prea bine cunoscut şi exersat de bolşevici, a mai precizat Courtois.
Odată diagnosticul pus, soluţia, vindecarea, anularea graniţei dîntre “noi” şi “ei” vine de la sine: găsirea adevăraţilor vinovaţi şi pedepsirea lor.
De peste 17 ani, însă, justiţia nu şi-a făcut treaba. Nu ştim ce s-a întâmplat nici în zilele lui decembrie 1989, nici în iunie 1990. Prin urmare, nici cine este vinovat. Doar câteva procese, doar câţiva ţapi ispăşitori aruncaţi de forma în închisoare. în ultimele zile de mandat, în 2004, Ion Iliescu l-a graţiat pe liderul minerilor, Miron Cozma (oare de ce?), ca să revină asupra deciziei, în mod ilegal, la presiunea opiniei publice. Mulţi şi-au pus speranţa în procurorul militar Dan Voinea, responsabil cu dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Dar el a tras de anchete până cânddosarele i-au fost luate o dată şi încă o dată. Pretinsa lui ambiţie de a extinde ancheta mai mult, şi mai mult începuse să te pună serios pe gânduri. Cine l-a văzut pe Dan Voinea în biroul său de la Parchet, birou practic deschis oricui avea de spus o poveste, cu un du-te-vino permanent, cu telefoane fixe şi mobile care sunau şi la care procurorul răspundea vorbind tacticos, cu maldărele de foi şi de dosare întinse pe mese, avea toate motivele să creadă că ancheta Dan Voinea nu va ajunge niciodată la bun sfârşit. în plus, dacă îţi mai aminteşti şi ca acelaşi Dan Voinea a jucat un rol important în procesul-mascarada de omorâre a Ceausestilor, nu ai cum să speri că acesta e omul care ne va livra adevărul.
Aşa se face că, încă o dată pus la adăpost de justiţie, Ion Iliescu rămâne sigur pe el şi găseşte de cuviinţă să-i dea o replică tăioasă lui Sorin Iliesiu. Într-un apel, acesta îi pusese câteva întrebări. Esenţiale: “De ce (…) aţi deturnat caracterul anticomunist al revoluţiei şi aţi instaurat un regim neocomunist? De ce, după ce aţi preluat puterea, au fost ucişi 942 de oameni – de aproape şase ori mai mulţi decât cei ucişi din ordinul lui Ceauşescu? De ce, în iunie 1990, au fost reprimate cu bestialitate manifestaţia din Piaţa Universităţii, partidele istorice şi presa independenta? De ce, timp de zece ani, cât aţi fost preşedinte, nimeni nu a fost judecat pentru aceste crime?”. Ion Iliescu nu răspunde însă. El pune la punct. Cei care îl chestionează “sunt tributari gândirii totalitare”, iar cerinţele lor reprezintă “o lungă serie de minciuni şi afirmaţii calomnioase”.
Ion Iliescu n-o cunoaşte pe adolescentă din Petroşani. Continuă să facă politică, merge liniştit la parlament, la partid. Ba chiar susţine că a condamnat comunismul. Eu cred însă că el ar fi singurul în măsură să ne explice, mai ales fetei din Valea Jiului, şi nouă, tuturor, de ce ne-a împărţit în două acum 17 ani. Dar nu la o şcoala de vară ar trebui să facă asta, ci în faţa justiţiei.
Un articol de Rodica Palade
articol apărut în Revista “22”, nr. 906, 18-24 iulie 2007, www.revista22.ro
