În coelcţia interval a fost publicat un nou volum, O viaţă de muzician: Erich Bergel, semnat de Hans Bergel
Cuvântul editorului
I-am cunoscut pe amândoi. Pe scriitorul Hans Bergel din cărţi. Pe dirijorul Erich Bergel din concerte. În cartea pe care o edităm – tradusă din limba germană de doamna Alina Grațiana Pop şi supervizată de reputatul compozitor Hans Peter Türk – este vorba nu doar de viaţa unui muzician, ci şi de destinul societăţii româneşti (inclusiv al comunităţii germane) în anii de teroare ai comunismului.
Fraţii Bergel s-au născut într-o familie de intelectuali legată prin tradiţie şi ambianţă de toate păturile sociale şi etniile Transilvaniei interbelice. Prin chiar amplasarea lor în mijlocul ţării de dealuri şi păduri dintre munţii Codlei şi Rodnei, ai Cibinului şi Ampoiului, saşii erau făcuţi să fie mediatori. Aveau o burghezie activă şi productivă, iar cultura cu care veniseră în urmă cu secole îi înnobila. Din copilăria mea auzeam ca de o legendă că în familiile săseşti se cântă muzică de cameră şi că fiecare comună de saşi are un cor, o fanfară şi o orgă.
Într-o asemenea familie s-au născut atât autorul, cât şi personajul acestei cărţi. Deşi instrumentist el însuşi şi sportiv de performanţă, Hans Bergel avea să devină un scriitor cunoscut, care de altfel a plătit curajul operelor sale cu ani grei de închisoare. Mai tânăr cu cinci ani, Erich Bergel a cunoscut din fragedă copilărie farmecul cutremurător al sunetelor orgii din bătrânele biserici transilvane. Aşa a fost descoperit de un profesor strălucit, Kurt Mild, care l-a instruit timp de doisprezece ani, aşa a ajuns să-l cunoască pe Bach şi imperiul său de sunete, aşa a devenit un instrumentist de excepţie, iar apoi – sub îndrumarea dirijorului Antonin Ciolan, la Conservatorul din Cluj – un maestru, el însuşi, al baghetei.
Destinul acestui strălucit şef de generaţie avea să fie el însuşi frânt pentru o vreme de anii de anchete, de lagăre şi închisori. Pentru că dirija, în afara programului şcolar, oratorii şi simfonii considerate la acea vreme „mistice” (cum ar fi „Creaţiunea” de Haydn, într-o biserică protestantă!), a fost mai întâi exmatriculat, iar apoi, după câţiva ani, arestat şi condamnat la ani grei de închisoare, sub absurdul motiv de „uneltire contra ordinii de stat”. Muzica simfonică era considerată un pericol pentru dictatura ateistă!
După munca forţată la Periprava şi încarcerarea la Jilava, Codlea şi Oradea, Erich Bergel avea să fie graţiat. Cei aproape patru ani de detenţie au lăsat urme asupra fizicului său, nu însă şi asupra talentului său dirijoral. Antonin Ciolan este singurul care îndrăzneşte să-l reprimească în orchestra din Cluj, dar nu are dreptul să-i ofere mai mult decât un post de trompetist. Întâmplarea prin care Bergel reapare pe podium înlocuind un dirijor american îmbolnăvit subit este pe larg relatată în carte.
Precedentul odată creat, Bergel revine la viaţa aparent normală. Dirijează în ţară, dar nu i se dă voie să plece în străinătate. În mijlocul intrigilor locale, orchestrate de Securitate, se concentrează asupra muncii de dirijor, dar şi de compozitor. După ani de lucru, finalizează o capodoperă a lui Bach, Arta fugii, rămasă neterminată. Este invitat în Germania de Herbert von Karajan şi astfel îşi începe o nouă carieră, cea internaţională, neuitând însă de ţara natală, căreia, în ciuda şicanelor din „epoca de aur”, îi dăruieşte nu numai concerte, ci şi asistenţă materială şi profesională.
Aureolat de glorie, atât ca dirijor, cât şi ca finalizator al capodoperei lui Bach, Erich Bergel se stinge la o vârstă a marilor succese, ca urmare a bolilor contractate în timpul detenţiei. Unul din ultimele concerte, dirijat la Ateneul Român din Bucureşti, „cu umbra morţii pe faţă”, i-a adus din partea unui cronicar calificativul de „erou al muzicii”.
Asta a şi fost marele muzician, iar cartea de faţă este un omagiu în plus adus geniului său.
Romulus Rusan, editor
Ianuarie 2013