8 noiembrie 2002. Discuţia pe care am organizat-o atunci la sediul Academiei Civice, în Bucureşti, nu avea doar un scop aniversar (cincisprezece ani de la mişcarea anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987), ci era şi o vizită întoarsă de către o parte din protagoniştii acelei miraculoase explozii sociale ce corectase în ultima clipă palmaresul nu tocmai glorios al spiritului revoluţionar la români.
Cunoscuţi doar sporadic, şi numai la ei acasă, din reportajele unor de ziarişti (mai puţin de istorici), aceşti oameni – încă tineri şi foarte tineri – reveneau pentru prima dată împreună la Bucureşti, după ce în 1987 fuseseră aduşi la anchete cu dubele Securităţii. Pentru prima dată aveau să fie văzuţi împreună de presă, de politologi şi de un public preocupat de trecutul recent. Au venit doar unsprezece dintre miile de participanţi la revoltă, iar din spusele lor au rezultat nu numai atmosfera şi amploarea manifestaţiei, ci şi duritatea şi perfidia reprimării ei. Însufleţirea discuţiilor, care s-au desfăşurat pe parcursul a şase ore, a fost oarecum polemică, deoarece, cu puţin timp în urmă, oameni de decizie din fruntea statului declaraseră că interesul pentru trecut este un moft inutil şi că poporul trebuie îndrumat să privească doar înainte, în vederea uitării trecutului şi a reconcilierii.
Discuţia, pe care o publicăm in extenso (transcrisă de pe casetele audio), a arătat că muncitorii care au spălat obrazul ţării de ruşinea cultului personalităţii, în 1987, erau şi acum pregătiţi să ierte, dar nu dispuşi să uite.
Cartea aceasta este un omagiu adus curajului şi înţelepciunii lor.
Romulus Rusan (editor)
Octombrie 2004
Au participat la discuţii:
Werner Sommerauer, maistru, n. 1936, Braşov
Gheorghe Zaharia, lăcătuş, n. 1950, Arsura, Vaslui
Iosif Farcaş, strungar, n. 1958, Cizer, Sălaj
Dan Anghel, frezor, n. 1959, Braşov
Nicuţă Paraschiv, frezor, n. 1959, Epureni, Vaslui
Eugen Tudose, lăcătuş, n. 1960, Sibiu
Marius Niculăescu, lăcătuş, n. 1963, Braşov
Florin Postolachi, lăcătuş, n. 1965, Braşov
Mihai Macovei, lăcătuş, n. 1966, Botoşani
Marius Boeriu, lăcătuş, n. 1967, Braşov
Dănuţ Iacob, n. 1968, sudor, Banca, Vaslui
Ana Blandiana: Când sunt în jurul nostru atâtea lucruri de care ne jenăm, vrem azi să trăim împreună un moment de care putem fi mândri. Această mândrie vi se datorează dumneavoastră, braşovenilor. Suntem bucuroşi că aţi răspuns invitaţiei noastre de a veni aici, în faţa opiniei publice bucureştene, şi de a povesti ceea ce aţi trăit în urmă cu 15 ani la Braşov: ce aţi trăit, cum de aţi avut curajul să trăiţi ceea ce aţi trăit şi în ce măsură ceea ce aţi trăit atunci a avut influenţă nu numai asupra vieţii dvs. din anii imediat următori (pentru că o să vă rugăm să vorbiţi şi despre represiunile cărora le-aţi fost victime), dar şi asupra vieţii dvs. din deceniul şi jumătate care a urmat.
Întâmplarea face ca astăzi să se împlinească 12 ani de la înfiinţarea Alianţei Civice, când pe pagina întâi a „României libere“ a apărut, la 8 noiembrie 1990, titlul “A luat fiinţă Alianţa Civică“ şi Declaraţia – program semnată de 200 de personalităţi din toate domeniile. Acel moment nu era însă ales întâmplător. Se împlineau trei ani de la revolta muncitorilor din Braşov, iar Alianţa Civică a luat naştere şi din iniţiativa Asociaţiei Dumneavoastră. Într-un anumit sens, Alianţa Civică este şi „copilul” dvs., un copil foarte mândru de părinţii săi. Este destul să-mi amintesc că în acel moment, al înfiinţării Alianţei, ne-am împărţit în toată ţara – vă amintiţi că în 15 noiembrie Alianţa a organizat în toate oraşele ţării mari mitinguri de constituire. Eram la Iaşi împreună cu dl Macovei (La mulţi ani!, este Sf. Mihail astăzi) şi n-o să pot uita acea zi, pentru că a fost pentru prima şi ultima oară în viaţă când am fost huiduită. Ne aflam în balconul Hotelului „Unirea” şase persoane: patru scriitori – doi ieşeni şi doi bucureşteni – şi doi muncitori din Asociaţia 15 noiembrie. În piaţă era o mulţime care huiduia, sau cel puţin asta am crezut noi. Abia când s-a terminat şi am coborât, prietenii noştri din Iaşi ne-au înconjurat şi ne-au spus că este cel mai mare succes la care au putut spera, este prima oară când poliţia a trebuit să-i protejeze pe ceilalţi, pe fesenişti. ªi noi am spus: „Bine, dar am fost huiduiţi tot timpul“. Atunci ne-au explicat că mulţimea din piaţă era cu noi, dar megafoane nu avea decât un mic grup oficial organizat de Primărie; ei erau cei care huiduiau, şi aveau aparate atât de puternice, încât noi am avut impresia că toată lumea… A fost prima lecţie de psihologie a mulţimilor pe care am luat-o, prima dintr-un şir foarte lung.
Principalul scop al acestei întâlniri este ca ea să constituie o lecţie de istorie ai cărei beneficiari să fiţi şi dumneavoastră, dar şi noi. În mod evident, înţelegem atât de puţin din ceea ce ni se întâmplă acum, pentru că înţelegem extrem de puţin din ceea ce ni s-a întâmplat înainte. Sper ca, înţelegând mai mult din ceea ce am trăit înainte de ’89, să reuşim să prindem sensul nenorocirilor pe care le trăim astăzi.
Le mulţumesc intelectualilor care se află în sală. Mă bucur că se află aici. Mă bucur, pentru că eu cred că una dintre marile nenorociri ale istoriei României, nu numai din acest secol şi nu numai din aceste decenii, este aceea că între muncitori şi intelectuali a existat întotdeauna o falie. Vina este, în mod evident, a intelectualilor. M-am întrebat adesea cum ar fi fost istoria noastră din ultimii 20 ani, dacă intelectualii s-ar fi găsit în ‘77 în Valea Jiului şi în ’87 la Braşov. Cu siguranţă, altfel. Sper ca din această lecţie şi din aceste examene, la care am căzut cu toţii în trecut, să învăţăm câteva sensuri pentru prezent şi pentru viitor.
Romulus Rusan: Voi modera această discuţie, ai cărei protagonişti vor fi cei unsprezece prieteni de la Braşov. De asemenea, vor vorbi câţiva istorici şi, bineînţeles, pe parcurs vor fi întrebări scurte adresate unuia sau altuia dintre vorbitori.
Anul 1987 era un an încărcat de electricitate, de enorme nemulţumiri din partea populaţiei. Deşi Ceauşescu proclamase cu un an înainte „noua revoluţie agrară“ şi începuse chiar să distribuie mii de decoraţii pentru eroii acestei revoluţii, România se găsea într-o mare criză de alimente, cauzată, în principal, de exporturile făcute pentru a-şi plăti datoriile faţă de străinătate. În 1982 ele se cifraseră la 11 miliarde de dolari. În acelaşi an, Ceauşescu spusese că nu vom mai împrumuta fonduri din străinătate, că trebuie să ne descurcăm singuri. Aşa a început acea politică de austeritate, cu tăierea cotelor de energie, electricitate, încălzire. Culmea că nu erau mari scumpiri, dar erau tăieri cantitative ale gazelor, kilowaţilor ş.a.m.d. În acelaşi an, 1987, au fost câteva mişcări de protest, cele mai importante la Iaşi, unde o mie de muncitori de la Nicolina au făcut un fel de grevă spontană chiar de Ziua ceferistului, 16 februarie. 150 dintre ei au fost imediat concediaţi. În aceeaşi noapte de 16/17 februarie, studenţii de la Iaşi au manifestat cerând lumină şi căldură în cămine, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor din universităţi – aici practic nu se mai putea studia seara, din cauza lipsei de curent electric. După cum ştiţi, erau tăieri de curent electric, raţii la benzină, duminica se circula numai cu maşini care aveau număr cu soţ sau fără soţ, din două în două săptămâni. Cozile deveniseră proverbiale. Culmea cinismului era că, în această situaţie, Ceauşescu continua să-şi intensifice cultul personalităţii prin aparatul de propagandă, cerând celor pe care îi nenorocea de fapt să-l mai şi laude.
În acest an, 1987, a apărut o imensă frustrare din partea populaţiei şi chiar a unora dintre activiştii de partid mai moderaţi. Totul s-a sfârşit prin mişcarea dvs., urmată de alte câteva mişcări: o grevă a navetiştilor la Bistriţa-Năsăud (fiindcă nu mai aveau cu ce să vină la serviciu, în autogară s-a făcut o grevă). La 3 octombrie a avut loc o remaniere guvernamentală, mai ales în Securitate şi Justiţie. Ministrul Justiţiei, Chivulescu, a fost înlocuit cu Maria Bobu, fostul ministru fiind trimis diplomat într-o ţară exotică. Maria Bobu, cum ştiţi, era soţia lui Emil Bobu, unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Ceauşescu. Securitatea a fost preluată de Iulian Vlad. Fostul şef al Securităţii, Postelnicu, a devenit ministru de Interne. Totul se întâmpla cu şase săptămâni înainte de ieşirea dvs.
În acest timp erau tot felul de zvonuri lansate prin aparatul de dezinformare al Securităţii. Îmi amintesc de un zvon cu un cutremur de proporţii catastrofale care urma să aibă loc. În urma unor constatări ale experţilor japonezi, cutremurul ar fi fost în Vrancea şi ar fi urmat să rupă România în două, provocând o falie imensă între Vrancea şi Agigea. Asemenea lucruri erau lansate pentru ca oamenii să uite de foame şi de frig, să stea cuminţi, pe cât se poate, rugându-se lui Dumnezeu. Mişcarea dumneavoastră, din câte am dedus, a avut la origine o cauză mai precisă: nu vi s-au plătit salariile.
Voce: La începutul mişcării…
Romulus Rusan: Totodată era la câteva zile după ce se tăiaseră cu 30% raţiile de electricitate, urmând ca cei care depăşesc numărul de kilowaţi, fie în întreprinderi, fie în locuinţe, să plătească o amendă.
Voi încerca să reconstitui începutul; vă voi ruga pe dvs. să continuaţi, povestind fiecare cum a trăit ieşirea în stradă. Era zi de alegeri locale, 15 noiembrie. Trebuia să mergeţi la vot. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie schimbul III fusese reţinut pentru a vota odată cu schimbul I. Urma să votaţi chiar în întreprindere, prin cumularea acestor două schimburi, în Secţia de Sculărie. V-aţi unit, ca să spun aşa, aţi cerut la administraţie plata salariilor, care întârziau, şi apoi, în urma unor răspunsuri foarte evazive, aţi pornit spre sediul Comitetului de partid, din centru – veţi spune cam câţi estimaţi că aţi fost – şi pe parcurs, fiind duminică, vi s-au adăugat foarte mulţi oameni din cartierele pe care le străbăteaţi şi din alte întreprinderi. Cum era, de pildă, dl. Sommerauer, de la un liceu tehnic sanitar. ªi aţi ajuns, o să spuneţi cam câţi credeţi că eraţi, la sediul Comitetului de partid din centru. Cine vrea să spună cum a fost în dimineaţa de 15 noiembrie?
Dănuţ Iacob: Încep eu pentru că, într-adevăr, provin din acea secţie, împreună cu colegii mei Marius Boeriu şi Iosif Farcaş. Evenimentele stau, într-adevăr, aşa cum le-a arătat dl Rusan. În seara de 14 noiembrie, la schimbul III li s-a comunicat colegilor mei că salariul a fost diminuat cu 30% pentru nişte cauze care nu depindeau de noi, ci de întreprindere. Ni s-a spus că am depăşit planul la cheltuieli, la energie electrică, deşi cu o săptămână în urmă ni se anunţase că am depăşit planul la producţie cu 20%. Atunci, oamenii au fost nemulţumiţi şi s-au oprit strungurile, frezele pe care lucrau colegii noştri. Au cerut să vină şeful de secţie să dea lămuriri, şeful de secţie fiind şi ofiţer de serviciu pe întreaga întreprindere. A venit, a trecut direct la ameninţări: „Dacă nu vă convine ceea ce aţi primit, vă voi trimite în Valea Jiului, pentru că acolo sunt locuri de muncă“. Nemulţumiţi de aceste răspunsuri, oamenii nu au început lucrul; au continuat să ceară lămuriri. Asta a durat ceva. De la o oră la alta, el tot venea şi spunea: „Apucaţi-vă de lucru, o să găsim soluţii, o să vă lămurim că noi avem dreptate, şi nu dvs.“. Asta a durat până dimineaţa, în jurul orei 7, când noi veneam la muncă în schimbul unu.
Pentru că era zi de alegeri, ni se permitea să intrăm pe poartă până la ora 11, pentru a ni se da posibilitatea să mergem la vot. Când am ajuns în secţie, colegii mei ne-au informat: „Noi nu mai vrem să muncim până nu ni se dau banii, până nu ni se creează condiţii“. Era frig, era lună de iarnă, au zis: „Aşa nu se mai poate“. A venit conducerea de partid, ne-a ameninţat în continuare cu Valea Jiului: „Dacă nu vă convine vă trimitem în Valea Jiului. O să vedeţi cum se lucrează acolo la o sută de metri sub pământ“. Bineînţeles, oamenii au răspuns: „aşa ceva nu se mai poate, ne ameninţaţi că ne trimiteţi în Valea Jiului! Noi avem copii, avem familii. Ne-aţi anunţat că am depăşit planul“. După care – ştiţi că erau foarte ironici – ne-au întors spatele şi au plecat.
Eram deja cam două-trei sute de persoane, toţi nemulţumiţi. Am hotărât să mergem la director, am zis că şeful de secţie şi de partid nu sunt suficienţi. Toată coloana am hotărât atunci să mergem din secţie în secţie, să adunăm mai mulţi colegi. Au venit lângă noi colegii de la Sculărie, o secţie nouă, şi cei din Secţia 520, care lucrau pentru export. Fac această menţiune deoarece aveau alte culori la salopete şi erau într-un du-te vino: când ni se alăturau nouă, când plecau, pentru că le era frică – erau uşor de recunoscut după costumaţie. La un moment dat, trecând dintr-o secţie în alta, ne-am făcut din câteva sute câteva mii. Am trecut şi am spart acele vitrine în care erau însemnele partidului, în care secretarii de partid pe secţie erau cei mai harnici; era o idee falsă, noi munceam şi ei îşi luau drepturile.
Am ajuns în faţa conducerii, la palatul administrativ. Am cerut să stăm de vorbă cu directorii întreprinderii. Bineînţeles că ei n-au vrut, au fugit care pe unde au apucat. După care nu mai ştiam ce să facem. Noi credeam că dacă ajungem în faţa palatului administrativ, acolo ne vor da lămuri, ne vor zice: „Vă dăm banii înapoi, da, aveţi dreptate“. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Ne-am manifestat şi acolo destul de violent, am spart geamurile, apoi am ieşit în afara întreprinderii, pe amândouă porţile care cuprind palatul administrativ – flancul drept şi flancul stâng. Împreună cu colegul Vulpe Cornel, Dumnezeu să-l odihnească, ne-am urcat pe porţile întreprinderii, am luat steagurile cu însemnul secera şi ciocanul şi le-am dat foc. Am luat apoi tricolorul, ne-am pus în fruntea mulţimii şi am strigat: „Hai să mergem la Prefectură!“, adică unde era atunci sediul Comitetului judeţean de partid. Puţini dintre noi au avut curajul să ne urmeze; deşi eram la început 7-8.000 de oameni, am rămas două-trei sute. Am plecat pe strada Florilor, pe unde se făcea accesul la întreprindere.
Am mers pe acea stradă, strigând încontinuu: „Haideţi cu noi“. Apoi au început primele scandări cu scop social: „Vrem căldură, apă caldă, vrem mâncare la copii, Vrem banii înapoi, Nu ne mai furaţi“. Am ajuns pe Calea Bucureştilor, strada care duce aproape până la sediul Consiliului Judeţean; acolo veneau oameni din spate. Erau cei care se duseseră să se schimbe în hainele lor civile, fiindcă le era frică să vină în salopete. Am reluat marşul. N-o să uit toată viaţa mea ceea ce am simţit atunci când am ieşit pe stradă. Deşi era noiembrie, frig, lumea era cu flori la balcoane, striga, ne aplauda şi ni se alătura. Pe toată strada, cât este de mare, şi pe stânga şi pe dreapta, lumea ne aplauda. Noi, în teribilismul nostru de copii (aveam 19 ani atunci), ne vedeam ca în filme: acum mergem şi dăm jos comunismul. Deşi nu s-a întâmplat deloc aşa.
Ajungând în faţa Spitalului Judeţean, unde am ridicat acum o troiţă, am trecut pentru prima dată de la cererile noastre („Vrem căldură, apă caldă, mâncare“)la „Deşteaptă-te, române“. Un coleg al nostru, prezent aici, a dat tonul la „Deşteaptă-te române“ – l-am intonat cu toţii, doar prima strofă, ce ştiam noi, după care un glas puternic, n-aş putea să menţionez cine, a strigat: „Jos Ceauşescu, Jos comunismul!“ De atunci, pe distanţa de doi kilometri, până la Consiliul Judeţean, s-a scandat continuu „Jos comunismul, Jos Ceauşescu! Jos dictatura!“. La un moment dat am văzut nişte miliţieni care se plimbau acolo, pentru că treceam pe lângă licee, erau secţii de votare, şi ne-au zis: „Domne, aveţi grijă că la Hidromecanica, într-o intersecţie mare unde erau şantiere în lucru, s-au pus mitraliere, o să tragă în voi“.
Am luat atunci hotărârea să punem copiii în faţă; erau foarte, foarte mulţi copii printre noi, cum sunt ei curioşi. Ne-am spus că aşa n-au cum să tragă; am pus copiii şi femeile în faţă, noi în eşalonul doi, şi am mers în continuare scandând „Jos Ceauşescu, Jos dictatura, Jos comunismul“. Am ajuns la sediul de partid şi am cerut să discutăm cu cei din conducere. N-a venit nimeni, doar un primar, dl. Calancea, care a zis: „Domn’e, staţi aşa un pic, că acum am dat telefon la Bucureşti, s-ar putea să se rezolve problemele dvs.“. Mulţimea, în special femeile, că ele duc greul, era atât de furioasă, încât l-a smuls pe acel primar din mijlocul nostru şi l-a bătut, după care tot femeile l-au îngrijit. S-au îngrijit de el undeva într-o zonă neutră.
Am pătruns în sediul de partid. Acolo, ceea ce ne-a dat ochilor să vedem… am rămas stupefiaţi. Era o masă foarte mare, plină cu toate bunătăţile, ceea ce ştiam noi de la televizor sau de pe video. Erau mesele pline cu caşcaval, banane, portocale, sucuri de toate felurile, Brifcor, cum era atunci, Pepsi, ceea ce noi nu vedeam, nişte pâini mari. ªi am început să ne înfruptăm. Am dat colegilor, am aruncat pe geam. „Haideţi înăuntru să vedeţi cum este!“
Aş ruga acum să fiu completat de colegii mei, mai ales de Marius Niculăescu, care a avut un rol important atunci. Aş vrea să povestească el mai departe.
O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), Fundaţia Academia Civică, 2004
